Să fi iubit atât de mult
Nu pot să zic că am iubit mai mult
Atât pe cât destinul mi-a cerut,
Să am putere să străbat prin beznă
Pe când Stănescu săruta o gleznă,
Şi o-nnălţa subtil în liniştea de lună,
Dovadă – el a creat femeia cea mai bună.
Nu pot să zic, de ce aş zice oare,
Să-i pese cui că sufletu-i în floare
Sau poate-i vestejit de când plecase el –
Mai tânăr ca sonetul, mai trist ca un rondel.
Nu zic nimic – las inima între- ace:
Să vină toţi bărbaţii când spicul se va coace,
Să cosească lanul – a câta vară, oare?...
Ci eu iubesc în linişte şi pace...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu