Reflecţii critice

Reflecții critice, opinii, aprecieri

  

 

Cardiograma lirică a Renatei Verejanu

 

Ce e poezia Renatei Verejanu, o poetă atât de angajată în luptele noastre politice, culturale, dar și în luptele sufletești, în care Eul refuză ”stranietatea”, adică după Freud – tot ce-i este străin, tot ce contravine firescului, bunului simț, adevărului, acesta privit ca valoare etică supremă? Este un autoreferențial, o confesiune cu dublă adresă: Sieși și Celor din preajmă sensibili și mai cu seamă insensibili, un ”portret al sufletului” (pe care-l cerea corespondenților săi Nietzsche), o ”cardiogramă”, precum apărea acest topos în lirica anilor ’60.

Nota invidividuală puternică o dă însă un eticism ardent, programatic, de o înaltă tensiune, însemn al unei împăcări / neîmpăcări trăite la cote dramatice, în momente de sfâșiere lăuntrică, de durere și supărare care nu vrea să fie Om. De aici spiritul justițiar al poetei, punerea în cumpănă valorică și morală a tot ce se întâmplă și a tot ce i se întâmplă. Umbra zeiței Themis e în fiecare rând, în fiecare mărturie, în fiecare trăire, în dialogul permanentizat cu Celălalt căruia i se adresează mesajul. ”Cerul zilei” care lovește ”cerul nopții” stârnește o reacție sufletească aparte. În lupta în care e angajată nu poate să accepte condiția de învinsă: ”Și mă simt în toate învinsă,/ dar supusă nu pot fi / Sunt datoare c-o iubire/ clipei în care voi muri”. E o emoționantă mărturisire aici, cu valoare de conduită morală.

Înțelegându-și astfel condiția de poet, Renata Verejanu refuză scrisul calofil, scufundat în dulceața rostirii estetizate: vorba îi este frustă, dură, plină de concretețe materială, sintaxa este supusă și ea acestei asprimi, urmând mai degrabă o sinusoidă, decât o linie dreaptă. Spunerea ”verde în ochi” e preferată spunerii dulci, liricoide. Renata Verejanu spulberă astfel, prejudecata că o lirică a unei poete trebuie să fie în mod obligatoriu feminină și să fie transpusă în forme caracteristice acesteia: instantaneu sentiment, cântec de leagăn, rugă, scrisoare. Ce-i drept, notele de feminitate nu lipsesc în poeziile de dragoste, dar și atmosfera generală musicalizată creată de momentele sufletești senine; ele sunt integrate, însă, într-un mesaj mai complex, structurat contrapunctic:

”Eu trăiesc în fereastra ta, și când e noapte,

Și-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:

Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe

Că-n geamul tău deschis pot să nu revin...”

(Trăiesc în privirea ta).

            Imaginarul poetic feminin este ”geologic și biologic”, confesiv, retoric, anticalofil, antipoetizant (vezi Georgeta Sadom, Imaginarul poeziei feminine, 2010, p.95-97). Sunt și niște încondeieri subtile, marcate de suavitate și candoare a trăirii, de ingenuitate, dar și pătrunde cu dibăcie sentimentul dramatic al trecerii timpului:

”Tresare-n somnul meu o zi /Când merele sunt coapte... /

În lipsă e doar ochiul tău – /Ariciul cu un măr în spate. /

Mă uit atent în palma zilei,/ caut drumul, dus... /

Inima zilei mai bate, /dar n-am nici un răspuns. /

Totul pare cunoscut pomilor fără contur – / Nu mă pot obișnui rodul să le fur.

/Creanga somnului se frânge /cu suspin a dezrobire,

/În semințele merelor – universul e uimire. /

Prin pietriș de glume /Tălpile își strigă urma –

Vine să le vindece, nevăzută, numai bruma. /

Prea târziu și prea devreme – /Urmele dispar în noapte, /

Neștiind cum să ajungă /Ariciul cu un măr în spate...”

(Ariciul cu un măr în spate).

E o dovadă, în această schimbare de registru obișnuit, că Poetul nu doar operează cu replica la real și nu doar notează cu concretețe de jurnal, ci visează, se întoarce în mirajele copilăriei, pe o undă elegiacă, transcriindu-și în acorduri lirice regretul după ingenuile clipe revolute.

Autoarea Ofrandei omeniei procedează la o stabilire a unei tabele de valori pozitive și negative, însoțită de o tonalitate justițiară (spuneam) apodictică, neconcesivă. E respinsă, astfel, invazia în ființa umană a cruzimii, lașității, trădării, bolii de lux și fală, minciunii, lingușirii, bârfei și zeflemelii, ”erorii împietrite”. E elocventă, în acest cadru de ”riposte” (cuvântul e al poetei însăși) o viziune originală a ”vânătorii” ce pândește nimicirea cinstei, curățeniei și luminii sufletești:

” E timpul vânătorii... de după tulpini

Zece arme ochesc o singură idee.

De frică glumele se îneacă în suspini

Împușcăturile se adună în trupul de femeie.

E criza de valută intersufletească

Loviți în nerv; ca în pielea tobei seci.

Călcâiul își retrage mersul, să lovească

Pădurile bârfei cu ochii stinși și seci”

(La vânătoare).

Prezente sunt și fiziologiile morale ale trădătorului de țară (întâmpinat cu verdictul:  ”Colinele cu pumni de piatră, / trădarea nu-ți iartă. / Clopot la îngropăciuni, /Tu n-ai țară, n-ai minuni...”), insului care n-a păstrat ”făptura de om”, demagogului:  ”Ideea demagogului mai are și remorci / Și planul zilnic îl supraîmplinește”,  confratului de condei, căruia i-a ”scos Domnul sufletul pe față /Să vadă toți cine ești cel adevărat”,  grănicerului care, surâzând, nu permite ”în țara mea să intru /Din țara mea să ies”, ”deținuților în propriul trup”, stigmatizați cu un dulce blestem: ”Veni-va cărarea la viață să vă cheme / Doar că durata ei trece prin infern”, omului de stat chilean care nu observa ”brațul rănit a răzbunare”, a celor ce o duc în huzur, în saune, ale contemporanilor din trenul spre nicăieri, atât de departe de ființa poetei, a pianistului vândut, căzut odată cu umbra lui pe treptele Guvernului.

Dincolo de catagrafierea ripostelor morale și a fiziologiilor sociale, de cardiograma timpului însuși – bolnav, vitreg, măcinător – adevărat timp bacovian ce înstrăinează ființa, o ”ostenește”, o încarcă cu nervi, ceea ce conturează un portret de grup, dăm de un autuportret al poetei, surprinzând în registre diferite – de clipe frumoase ”goetheene”, de inspirație lirică pură, de ”mici bucurii”, de ”convorbiri cu florile”, de ”colind de la mama”, de ”gestul timpului”, de ”cântece de crizantemă”, de ”sondele iubirii” ce storceau ”ecou fierbinte”, de mirare a inimii. Poeziile se disciplinează în forme clasiciste, devin melodioase, bine articulate sintactic, se restrâng spațial până la contururi miniaturale, se organizează armonios în catrene, distihuri, terține sau sextine, refuzând discursul monologic extins marcat de retorică:

”Aleea crinilor în floare /A revenit în timpul meu – /

În suflet soarele răsare / Cu dorul dat de Dumnezeu”

(Aleea crinilor în floare)

”În corul din biserică am visat să cânt/ Găseam în lucrul acesta ceva măreț și sfânt/

Se zvârcolea lumina în ochii mei deschiși/ De ura și de spaima în viață m-am dezis.

(Simplu vers de dor),

 

Tu ești ecoul gândurilor mele/ Al nebuniei dulce înțeles...

Hai, spune, după ce criterii/ Stăpânul umbrei mele te-am ales?

Hai, spune, din tăcerea ta enormă/În care toți chinezii nu încap/

 Și vântul își ia propria formă/ De jos până la cap. (Criterii);

 

Nu mă stoarce de lumină/ Sunt mai tânără ca ieri.

(Destin);

Cerul buzelor arzânde/ L-ar atinge uneori /

Veacul viselor flămânde/ Nu adăpostește nori.

 (Poeme cenzurate un întreg mileniu).

Un alt merit deosebit al Renatei Verejanu este acela de a cultiva formula poeziei de inspirație socială și națională, în spiritul Leonidei Lari sau Anei Blandiana. Ea imnifică patternii spirituali (Ștefan cel Mare, Eminescu), adresează ode democrației și Europei (Tinerețea Europei adună hrană Păcii mondiale), elogiază dorul de Spania a lui Frederico Garcia Lorca, își plânge împreună cu neamul destinul:

”Sufletul meu retras în cearcăne grele, /Nesupus învățăturii lui Karl Marx, -

 /Numără zilele – bârne pilite-n surcele /Sărăcite-n culori, adevăr... sânge ars/

Jalea unui popor, a unei lumi învinuite.../

Jale, venind din dezordine, din apocalips,/

Sfârtecă efemere uși zăvorâte... /

O, cinstea și dorul meu neânvins...”  

(Noțiune de neam).

În toate poeta pune sinceritate, dorință de Preacuratul adevăr, de poezie cu mesaj, ferită de experimentări sterile. Să nu uităm că Renata Verejanu a fost unul dintre puținii scriitori de pe linia întâi a renașterii naționale, este fondatoarea Cenaclului ”Grai Matern” care a trecut prin secole și își continuă misiunea de promotor al valorilor autentice, dar și al demnității de neam.

Academician Mihai Cimpoi

  

Renata Verejanu și trandafirii ei de foc

 

Am trăit emoția s-o cunosc în Urzicenii de Ialomița, amândoi fiind invitați la „Zilele Nichita Stănescu” – ediția a VI-a (29-31 martie 2012) – de poetul George Călin, prietenul și confratele nostru, de curând numit Ambasador al României pentru pace WOTC – UNESCO, cu sediul la Strasbourg. Citisem destul de puțin din scrierile poetei Renata Verejanu; doar câteva poezii, răzleț apărute, în unele reviste.

La Urziceni, la una dintre reuniunile scriitorilor prezenți să-i cinstească memoria Poetului Necuvintelor, am ascultat-o vorbind ori recitând din versurile sale. O femeie plină de mister. Acasă, la Râmnic, am citit pe nerăsufloate „Ofranda omeniei”, volum pe care îl primisem cu autograf. Un virtuos poet basarabean (este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), cu o viziune limpede a vieții. Un talent excepțional, care posedă tehnica artei de a transforma experesia contemporană în expresie poetică. De pildă, în poemul „La vânătoare”, metaforele curg tumultuos: „Zece arme ochesc o singură idee,/ De frică glumele se îneacă în suspin,/ Împușcăturile se-adună în trupul de femeie.” În alt poem, „Izvor cu numele mic”, poeta se contopește cu ura contra celor cu „ochi roșii, deschiși”, care o vor nimicită: „Cum, încă n-a căzut?” Lupta sa însă împotriva tiraniei roșii nu se clatină nicicum, e ca „focul din vulcan”: „Mă strâng în cercul lor, priviri încinse-n scoică,/ Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,/ Și bucuroși ar fi ca inima să-mi tacă. (…) Și bucuroși cum sunt, că ei conduc o lume,/ Izvorul nu-mi pot smulge, deși nu are nume.”

Renata Verejanu este și o înflăcărată luptătoare pentru drepturile omului, dar mai cu seamă se îngrijește de soarta copiilor din țara sa, a celor din lume. Este președinte-fondator al Organizației Mondiale a Copiilor Talemtați. În 2009, i s-a înmânat, din partea Comitetului Național Român, Diploma de merit ca luptătoare pentru Drepturile Copiilor. Poet de frunte – în egală măsură editor și publicist – Renata Verejanu s-a distins și ca lider al mișcării pentru renașterea națională, fiind un adevărat ambasador popular al țării sale. De altfel, în 2007, pentru meritele înregistrate, cluburile CE i-au conferit Premiul „Ambasador al Culturii Păcii”. Poeta a excelat cu recorduri greu de atins. În urmă cu douăzeci de ani, într-o perioadă grea și tulbure, a fondat în Republica Moldova prima revistă pentru copii: „Micul Prinț”, dar și emisiunea de televiziune cu același nume. Ca promotor al democrației și luptei pentru drepturile omului, a întemeiat, în 2003, Academia Europeană a Societății Civile, al cărei președinte este și în prezent. Renata Verejanu este prezentă în Enciclopedia „Femei din Moldova” (2000), iar la 31 mai 2010 a primit înalta demnitate de „OM EMERIT AL REPUBLICII MOLDOVA”. Pentru susținerea acestei distincții stă argument și opera sa: peste 30 de volume de versuri, proză, interviuri, eseuri, poemele sale fiind traduse în    20 de limbi ale pământului.

Zilele trecute am dat peste câteva dintre cugetările Renatei Verejanu. Intenționat am lăsat la urmă, întru descifrare de către cititori, a semnificației unora dintre ele: „Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri!” Iubirea domină singura legitimare a vieții acestei poete, singurul sens: „Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare.” Precum, probabil, și fiesta din 22 octombrie 2012, când Poeta își adaugă în buchetul frumoasei sale vârste încă un trandafir de foc, așa cum este și viața ei: ardentă, pasională, care se consumă, în tot ce face, ca o flacără. LA MULȚI ANI!

                                             Prof. Ioan BARBU. Membru al Uniunii Scriitorilor din România,

                                                                                      director general al ziarului „Curierul de Vâlcea”

Mandat de poet

Nimeni nu-l investește pe un artist cu titulatura de artist. Artistul își cucerește, prin creația sa, prin devotamentul său pentru artă dreptul la nume (renumele, în cazurile fericite, vine și el). Scriitoarea Renata Verejanu, acea care s-a lansat în poezie cu deplin mandat de om (acesta fiind titlul unei poezii semnate de ea), din care citez: ”Am mandat de om, dar mi-l cere cine?”.

Ar fi minunat să i-l ceară cititorul, să învețe a-l prețui. Or, Mandatul de Poet se obține la fel de greu ca și cel de om, iar valoarea lui se plătește cu zile, ani de creație febrilă căci, constată autoarea, ”poetul prea multe ierni sub pleoape a strâns...”. Renata Verejanu s-a lansat în poezie cu cei Șapte ani de acasă, acesta fiind chiar titlul unei poezii din care desprindem că ”cei șapte ani de-acasă / după dealul vârstei stau la pândă... (Șapte ani de-acasă). Iar ”pânda” nu e altceva pentru Renata Verejanu decât examenul de conștiință pe care și-l ”organizează” cu severitatea omului avid de adevăr:

”Mi-e creierul prieten cu raza cea de soare” (”Vocale și otravă”).

       Poeta declară fără echivoc: ”Nu suport frumusețea perfectă”, acesta fiind și titlul unei culegeri de versuri semnate de protagonistă. Fraza l-ar pune în gardă pe un cititor mai puțin (sau deloc) familiarizat cu poezia. Cum adică, s-ar întreba neinițiatul, oare poezia nu este chiar întruparea Frumuseții ? (așa, cel puțin, se străduiesc să le bage în cap învățătorii, unii, toți?) de literatură discipolilor mai mari și mici. Însă deschidem cartea de poeme  și din start ne dăm seama că scriitoarea contestă ”luciul ce ascunde o umbră cețoasă”.

Și tot așa, de la un gând la altul, poeta îl deprinde pe cititorul său cu o frumusețe de altă natură: aceea de a trăi plenar clipa, de a medita, de a fi atent la ceea ce poate urma: ”Nu-s în Moldova munți, avem prea multe văi – / Să nu dea Domnul să se umple cu călăi...” (poezia Care-i perspectiva, domnilor). O gândire șocantă (pentru unii) posedă Renata Verejanu, însă limpede, concisă (pentru alţii):”În graiul câmpiei mintale /Eu seamăn idei umaniste”… (poezia ”Erai așa dulce”).

Conștientă fiind că nu au toți harul cititului, poeta se întreabă (nu doar retoric):

”Ei, ce-aș putea, prieteni, să vă spun

În veacu-acesta, îmbâcsit cu scrum...” (Pe un simplu deal).

         Suprasaturată de jocul de artificii din poezia de la început de mileniu, poezia Renatei Verejanu e angajare în destinul neamului, e grijă și dragoste de semeni, de om în general. Ea încearcă să ne convingă că e posibil, deși e foarte dificil azi, la noi, ”Să fii femeie fără ca să plângi..” (Glasul omeniei). Căci pledoaria poetei Renata Verejanu aceasta e: să fim oameni de omenie, femeia să fie femeie (are întro poezie un vers memorabil: ”E sortit pieirii meleagul cu oameni ambigeni...”). Scriitoarea tinde să-l convingă pe cititor că, deși parcurgem un segment de timp ostil nouă în multe privințe, el este totuși, sau poate fi și un timp al iubirii (Acest timp al iubirii). Acest volum emană prin conținutul său feminitate, maternitate – calități pururea căutate și cotate. Ne convingem că militanta, incomoda (pentru unii...) poetă Renata Verejanu (așa cum se prezintă ea în celelalte volume) e o fire complexă, surprinzătoare: ”Surâd, precum ziua surâde în zori...” (Continuitate).

Am asistat (ba chiar am și participat activ!) la diverse manifestări (festivaluri, lansări de carte, ședințe ale Cenaclului Grai Matern, saloane de carte) în cadrul cărora și-a lansat cărțile și / sau Renata Verejanu. Și m-am convins că atât opera ei poetică, dar și activitatea editorial-organizatorică sunt înalt apreciate de confrații-scriitori, de cititori etc. În acest sens mi-au rămas întipărite în memorie afirmațiile a doi distinși oameni de cultură, academicienilor Mihai Cimpoi și Anatol Codru, opinii pe care le-au formulat la ședința Cenaclului Grai Matern la Biblioteca Onisifor Ghibu din capitală, atunci când poeta Renata Verejanu își lansa setul de plachete de versuri sub genericul ”Ofrandă Omeniei”. Anatol Codru găsise de cuviință să sublinieze că protagonista are un spirit zbuciumat, fin, căutător de comori: ”Noi avem la ora actuală femei-poete foarte interesante. Spiritul feminin este mult mai bine organizat ca cel masculin, și poezia Renatei Verejanu demonstrează cu prisosință acest adevăr. Renata, ascultă, căci ce vreau să zic nu e despre Eminescu, e despre tine. Recunosc că nu am ştiut că Renata Verejanu este un mare poet. Am descoperit acum, citind poemele din cele nouă cărţi în trei volume, în culorile tricolorului, din Colecţia Ofranda Omeniei. Şi dacă ţinem cont că aceste poeme au fost prezentate la editură nu azi, când poţi zice ce doreşti, ci prin anul 1980… Doar un mare poet putea să aibă aşa curaj… Renata ai o poezie foarte metaforică, eşti primul poet atât de mcare seamănă cu mine…”, afirmase regretatul poet. Totodată domnul Cimpoi a subliniat că poezia Renatei Verejanu este etică. E o poezia dură, de implicare socială activă, însă și sentimental-lirică. Frumoase cuvinte de apreciere la adresa protagonistei au rostit colegii de la Politehnică. Renata Verejanu, spunea domnul Mazur, ne-a unit într-o horă mare, o horă a demnităţii. Are o mentalitate universală, ea fiind un veritabil ambasador al păcii.

         Parcurgând atent textele scrise de Renata Verejanu, ești motivat să afirmi cu un vers de-al ei că ”Omul acesta e numai dor!” (Iubirea, problemă de stat). Mierea poeziilor semnate de Renata Verejanu, așadar, nu rezidă în ”frumusețe, perfecțiune” (pe care autoarea le contestă dacă-s doar de ”luciu”), ci în libertatea, ineditul asocierilor pe care le adună ea în vers, căci poetul, zice Renata Verejanu, e ”Nesupus învățăturii lui Karl Marx”  (Noțiune de neam); și mai zice poeta, în alt poem ”Liber să se nască nu poate orișicine”. Poezia ei nu te plictisește. La poezia ei revii, chiar fiind versat în materie. Or, poate, tocmai de aceea o și faci – pentru a redescoperi bucuria lecturii dintâi.

Nina Slutu-Soroceanu, scriitoare

Acest timp al iubirii

Anume în cartea Acest timp al iubirii Renata Verejanu manifestă în scris o blândete demnă de invidiat, folosind limbajul suprem al poeziei ca să ne uimească cu rafinamentul său artistic și reușind să ne emotioneze într-un fel anume. Scriitura sa nu ridică probleme și nu naște provocări, dimpotriva, aș zice că inspiră o oarecare reflexivitate a liniștii care, pe alocuri, ne induce un mod de a ne revizui și examina gândurile. (Cartea editată pe cont propriu Acest timp al iubirii Ch., OMCT, 2011).

Citindu-i versurile scestui frumos timp al iubirii, pe parcus ele încep să te atragă ca un magnet, așa încât nu-ți mai vine să întrerupi lectura. Cu tentacule impresionante într-o robustă obște a moldovenilor, tentată ea însăși relativ la supunere în veșnicia statorniciei temporale, poeta este grăitor autentică și precis aduce satisfacție cititorului obișnuit cu versul său purtând adesea inserții de miraculos văzut de aproape, vers pentru care nu simți deloc nevoia de decriptare ci doar invitația etaforide a te lăsa purtat într-o binemeritată savoare a emoției.

Pentru că timpul va fi cel care îi va lua totul, poeta îi dăruiește totul, fără să ezite, într-un fel de simfonie divină a unei inimi copleșite de dragoste și armonie. De aceea, forța cuvintelor folosite de autoare într-o așezare măiastră în vers cultivă credința, bunătatea, iubirea, omenia și apropierea de oameni, adică valori morale care îi ating sufletul cu blândețea anevoioasă a devenirii. O lume care, până la urmă, într-o stare de calm mioritc, în simplitatea dar și în complexitatea ei, este plină de farmec și gingășie. O suavitate care rezultă din asumarea unei lumi sensibile și un discurs în deplin acord cu lumea invocată. Discurs care se dovedește cu atât mai concludent, cu cât nu se sacrifică versul de dragul unei rime.

Pe drumul întortocheat al creației, precum cristalizarea unei frumoase dantelării, cu un scris cuminte și plin de profundă sensibilitate, Renata Verejanu ni se înfățișează și se rostuieste cu o convingătoare vocație de poet.

Petre Rău, România

 „Respiraţia moleculei” sau „ideea de continuitate” în creaţia Renatei Verejanu

Recent, locuitorii satului Verejeni au trăit clipe de intensitate sporită în cadrul unei întâlniri de creaţie cu  consăteanca lor, poeta Renata Verejanu, care pe lângă faptul că face poezie bună, citită cu interes în diverse limbi, a înveşnicit în palmares alese activităţi la nivel de organisme internaţionale, fiind una din membrii activi ai Federaţiei Europene a Asociaţiilor, Centrelor şi Cluburilor UNESCO… devenind una ditre promotorii Mişcării Europene a UNESCO prin acordare de titluri şi calificative, inclusiv şi fondator al Organizaţiei Mondiale a Copiilor Talentaţi.

La manifestare au participat: academiciaul Mihai Cimpoi, scriitorii Vasile Căpăţână, Gheorghe Bâlici, artiştii Natalia Croitoru, Silvia Goncear, Ionel Istrati, maestrul cuvântului Andrei Viziru. Pe post de moderator s-a aflat actorul Sandu Aristin-Cupcea, care a declamat din creaţia Renatei Verejanu.

Vorbitorii au susţinut şi desfăşurat ideea academicianului M. Cimpoi că Renata Verejanu are un mesaj plin de sens, iar metafora, ca mijloc artistic, permite o intertextualitate, o descoperire a noi şi noi sensuri ale poeziei acestei autoare.

Vorbind despre civilizaţie, Montesquieu afirma Libertatea este dreptul de a face ceea ce permit legile. Îi ascultăm, îi auzim şi îi însoţim pe scriitori, pe poeţi. Deschizători de drumuri, ei au fost prin creaţie o stea călăuzitoare întru păstrarea valorilor. Un poet/o poetă se află într-o continuă perioadă de înflorire atunci când poezia lor trăieşte şi trezeşte la viaţă. Poezia Renatei Verejanu este mereu tânără, pentru că e mereu actuală, are priză la cititor pentru că poartă amprenta tuturor problemelor cu care se confruntă o societate.  Ea are răspunsuri bine definite, pe care le sugerează cercetând cu ochii sufletului şi amanetând stările în locul  luminii pentru a o revărsa din abundenţă, dezvăluind adevărul: Cruzime-i ca un fier de călcat: / Netezeşte toate părerile, trece tăcut peste ele. / Într-o brazdă proaspătă, de rouă salvat, / Adevărul nu se dă hăcuit în surcele...(Marele marş). Eul liric este un sol al libertăţii chiar în momentul când se află întemniţat (Un fulger altoit la mine în os  / Mă luminează în noapte, presimt o furtună. / Voi nu veţi şti cât sunt de bucuros / Că marile dureri metafora-mi le-adună (Tâmpla vocalei pe versul meu pr8optită);” înjugat”de speranţă prin a demonstra că a exista e puţin – trebuie şi să mai trăieşti, sfidând cu revoltă nedreptatea, mereu purtând un vis cu faţa spre Ţară (Aici coboară munţii-n miez de noapte / Ca până-n zori să se aburce iar. / Nu-s simplu om, ci pază la cetate: / O rugăciune coborâtă pe altar . (Aici nu-s om, - o dulce melodie…), şi sugerând ideea: de a avea un rost, o verticalitate: Presimte ura din al meu protest, / Surâs uscat, ce nu cunoşti nici graba – / Nu eşti decât un mărunţiş, un rest… / Nu trebuieşti vieţii nici degeaba.(Ca dungile pe blana unui tigru)

Trăirile de intensitate, uneori până la paroxism, îşi găsesc o expresie vie în evantaiul de doruri – de Ţară, de adevăr, de libertate, de moral. Dar cea mai originală formula artistică în creaţia RenateiVerejanu este: Dumnezeu-eu-oamenii, asigurându-i poetei realizarea misiunii importante de a-şi purta inima în afara sinelui, ducând dulcea povară a frumosului spre alte suflete: Cu ochii altcuiva privesc peste un veac / (La Dumnezeu)- / Căruntă, supărată, cui să plac? / Şi tu te oglindeşti în chipu-mi calm / (De meritul suprem pe care-l am) / Întotdeauna merit să te am / În zi, în noapte, pe pământ, în cer...

La trezire sunt predispuşi cei ce nu dorm nicicând, zice o vorbă înţeleaptă. Poeta Renata Verejanu scrie versuri cu visele treze, stăpânite de conştiinţa trează şi cu furtuna din suflet: În câte noduri îmi veţi lega surâsul, / Văzduhul trăieşte în el independent. / Al cerului cine-i aude vreodată plânsul- / Planeta întreagă îi încape în piept...

C. Brâncuşi afirma: Cel mai greu e să te pui în stare de lucru. Poeta nu depune eforturi în acest sens şi-şi păstrează această stare pentru că iubeşte zidirea lui Dumnezeu din sinele său. Poezia ei nu se joacă cu Universul, al cărei epicentru este, şi cucereşte lumea, poate chiar o dezrobeşte, prin armonia dintre cuget şi suflet, dintre vis şi realitate: Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme, / Soarele-mi întinde umbra pe pereţi. / Nenumărate patimi cearcă să te cheme - / Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi (Trăiesc în privirea ta).

Atenţia interiorului o îndreaptă spre frumos prin prisma descătuşării conştiinţei (De toate, numai nu un dor imaginar / Şi nu cu haosul în minte şi în piept), pentru că ce poate fi mai periculos pentru fiinţa omenească decât o conştiinţă oarbă ce presupune lipsă de demnitate, căderea în genunchi şi fruntea plecată? : Din păcate nici n-aţi fost vreodată / Luptători cu sete de-adevăr. / Deşi vi-i cuvântarea prea mult decoltată, / Ea se ţine-n viaţă pe un fir de păr...(Unora)

Scriitorul Nicolae Fabian afirmă că poezia este chilia spiritului bolnav de ştiinţa luminii. Eul liric tinde spre confirmarea acestei imagini în creaţia autoarei Renata Verejanu: se deschid ochii sufletului doar trăind cu sinceritate, lăsând să cearnă din abundenţă ideile reformatoare, remodelatoare, respingând tot ce este ipocrit în acţiuni fără a lăsa spaţiu liber pentru întuneric când adevărul strigă: De câte ori i-am deschis întunericului uşa, / De câte ori am ocolit a lui vorbe-ventuze - / V-aţi temut să scoateţi de pe limbă mănuşa, / Ruşinându-vă că purtaţi surâsul pe buze (Scrisoare oficială)

Un imperativ al creaţiei este sub semnul mirării cu multe pagini între metafore ce predispun la profunde meditaţii: Un soare necunten îmi curge în piept / Nemurirea vieţii să susţină... / Ahmatova zice cum că aş fi un mare poet: / Cu metafora-n flăcări şi chipu--n lumină (Continuitate).

Crinii poeziei Renatei Verejanu vă dăruiesc astăzi autografe: sunt dimensiunile căutătorilor de comori în lecturi: Căutarea se trezeşte azi mai devreme / Poate ne apropiem în acest vis?— / În zorii de duminică e mai multă lumină / Decât în speranţa care s-a stins(Aparenţele înşeală).

Lidia Grosu, poetă, lector universitar

 

Geniu invizibil al poeziei basarabene

 

Am avut o mare plăcere să scriu muzică pe versuri de Renata Verejanu.

Versurile Renatei Verejanu sunt foarte enigmatice şi te lasă să pluteşti în lumea imaginaţiei. Majoritatea ideilor Dumneaei sunt metaforice şi pentru a pătrunde în esenţa lor şi a le înţelege, e nevoie de o concentraţie şi meditaţie mai profundă, de o pregătire chiar.

Prima lucrare a Renatei Verejanu, pe care eu am aşternut-o pe note, a fost “Cântec”. Cred că, însăşi sufletul poeziei mi-a insuflat muzica. Pot să mărturisesc că melodia nu a venit deodată. Am avut câteva variante din care nu puteam alege. Iniţial doream să fie ceva uşurel, ritmic, dar până la urmă, am înţeles că metafora Renatei Verejanu dictează singură ce vrea!

Această piesă, “Cântec”, a sunat ca un imn închinat femeii atât pentru Renata Verejanu şi cei prezenţi în sala de manifestări a Colegiului de Construcţii, unde a şi fost lansată. Sărbătoarea s-a dedicat creaţiei poetei şi omului de cultură Renata Verejanu, personalitate marcantă şi “geniu invizibil al poeziei basarabene”, cum avea să menţioneze şi Tatiana Ambroci, directoarea bibliotecii colegiului şi organizatoarea evenimentului.

“Cântec” este o piesă aparte în repertoriul meu, care se deosebeşte prin profunzimea gândului şi caracterul filosofic al versurilor. Interpretez acest cântec de fiecare dată la Festivalul-Concurs Internațional al Talentelor Lumii “Micul Prinţ” şi alte manifestări: lansări de carte, şedinţe ale cenaclului Grai Matern și a altor cenacluri literare în cadrul bibliotecilor şi altor centre informaţionale şi culturale.

O altă poezie a Renatei Verejanu, pe care am înaripat-o cu melodie, a fost “Colind de dor”. Această lucrare este foarte pozitivă şi luminoasă, unde Renata Verejanu transformă fulgii de zăpadă într-un vals de iubire şi puritate. Versul evocă o chemare a seninătăţii şi dragostei faţă de Ţara noastră şi de sufletul poetei, revărsând, de fapt, lumină peste fiecare din noi.

Melodia pentru “Colind de dor” pot să zic că a apărut fulgerător, în sensul adevărat al cuvîntului. Renata Verejanu a dat versurilor atâta muzicalitate şi vibraţie,

încât muzica nu s-a lăsat rugată prea mult şi s-a aşternut foarte uşor şi repede peste rânduri, devenind un tot întreg şi potrivindu-se de minune. Aceasta m-a făcut să cred că poeta a scris şi muzica împreună cu versurile, eu fiind îndemnată doar s-o preiau şi să-i dau glas.

Apreciez mult toate câte le face poeta Renata Verejanu pentru cultura și neamul nostru, cu atâta dragoste şi profesionalism, cu un mesaj foarte clar – de a trăi frumos şi cu demnitate.

Natalia Croitoru, interpretă și compozitor

Echipa de şoc

 

Mă bucur de colega noastră, Renata Verejanu, care revine în atenţia criticii literare, revine în forţă cu mai multe cărţi: Virgula amendată, Acest timp al iubirii, Stema destinului, Fără erou însemnat, În lumea Renatei Verejanu, Interviuri…   Dacă Renata Verejanu a dispărut, aşa, de pe radarul criticii literare – acest fapt ingrat, de altfel, se datorează faptului că trăim nişte timpuri ingrate.

Ştiam de multă vreme că Renata Verejanu, care a debutat în acele foarte cunoscute  Dintre sute de catarge (1977), care au lansat mai multe generaţii (inclusiv generaţia mea, care este ba generaţia 70-cistă, ba 80-cistă), a pornit foarte frumos şi consecvent în poezie… Din mai multe cauze, prezenţa ei a fost mai puţin vizibilă şi iată că apare în forţă cu mai multe cărţi, cărţi ţinute în manuscrise...

Vreau să spun pe marginea poeziei Renatei Verejanu, pentru că cunosc creaţia colegilor mei într-o măsură mai mare sau mai mică...  Renata Verejanu scrie poezie decupată din viaţă. Dacă alţi colegi cultivă o poezie mai livrescă, Renata Verejanu rămâne fidelă acelei poezii care conţine mult sentiment. Este în poezia ei şi o vibraţie socială.

Renata Verejanu fiind, încă acum 20 de ani, în echipa de şoc, în avangarda luptei pentru recâştigarea valorilor noastre naţionale, nu putea să nu scrie şi poezie cu caracter social, pe lângă poezia mai lirică, pe care a scriso şi figurează şi în aceste cărţi noi. Este o poezie de o respiraţie mai largă, cu un spectru tematic larg şi variat, se simte mai ales această  notă socială  de o vibraţie de oțel. Lira metaforică la care cântă poeta are mai multe strune… O strună mai sensibilă a poeziei de dragoste, altă strună cu vibraţie de oţel a poeziei sociale...

Eu vreau să te felicit din toată inima, stimată colegă Renata Verejanu.  

                                              Arcadie Suceveanu, la Salonul de Carte, BNM, 2010

 

Poetul cu ”metafora-n flăcări şi chipu-n lumină”

Am cunoscut Poetul, care știe să ”măsoare cu ochii / tristețea” în timpul renașterii, la evenimentele organizate în cadrul Cenaclul Grai Matern  și în specil, prin discursul memorabil ținut la tribuna Marii Adunări Naționale în 1991.

Am citit, pe parcursul anilor, majoritatea cărților Renatei Verejanu. Am dat la multă lume să citească cărțile de poeme, inclusiv Ofranda omeniei (cu cele cinci cărți ) apoi cele trei volume în culorile tricolorului din Colecția Ofrandă omeniei, prinse cu o panglica simbolica  (a Munci, a Iubi, a Trăi; Vânzătorul vârstelor; Stema destinului), mai recent Acest timp al iubirii, Eu am știut să fac din viața mea o sărbătoare și versurile Renatei Verejanu,  devenite proverbe, maxime, cugetări, adunate în cartea În lumea Renatei Verejanu, Maxime și cugetări. Am dorit ca oamenii să intre în lumea Renatei Verejanu, să se bucure de cele descoperite, precum m-am bucurat eu când am descoperit poetul….

Am vrut să rețină și ei, pentru totdeauna, numele poetei și să-i prețuiască opera. Or, neamul nostru nu prea știe a prețui o personalitate, cât e printre noi. Ne trezim, că e genială, abia când 
pleacă-n nemurire.

           Renata Verejanu, poetul ”generației dintre secole” (sintagma îi aparține), e cea care a pătimit, poate cel mai mult, din cauza sistemului totalitar și a unor colegi de breaslă, care au servit acest sistem. Altfel nu pot intelege, în ce fel și chip s-au tot distribuit  de-a lungul anilor premiile Uniunii Scriitorilor din RM, dacă o carte cum e Ofranda omeniei (1989) sau cele nouă cărți în trei volume din Colecția ”Ofrandă omeniei” (2006) nu au obținut, deși meritau, nu doar cele mai importante premii la zi, macar o simplă mențiune.

Nu pricep nici cum se întocmea lista cu nume ”notorii” pentru distincții de stat, - știu însă că, poate cea mai activă și productivă poetă,  rămâne mereu în umbră… Mare mi-a fost mirarea, când la Saloanele Internaționale de Carte din ultimii ani, unde poeta Renata Verejanu este prezenta cu câte 5-7 cărți noi și, - în cartea Ziua poeziei, care elucidează  procesul literar de pe la noi, așa poet nici că există… 

Da, mare și grea boală e invidia basarabeanului… Doar de talente autentice această boală nu se poate prinde, căutam eu să îndreptățesc această stare de lucruri, când am dat de o listă de turnători, printre care am găsit și o jumătate dintre colegii de condei ai Renatei Verejanu… Am oftat adânc si m-am intrebat, cum  de-a rezistat el, Poetul, între ei…  Si de unde a avut forța si curajul, si dorința, si inspirația de a continua să scrie?!

Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:/ N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic. /Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi – /Mă plouă loviturile şi acuma, căci sunt mulţi./ Li-s ochii roşi-deschişi: „Cum, încă n-a căzut?”/ Şi gata-s orişicând să-mi dea un împrumut./

Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă – /Mă strâng în cercul lor: priviri închise-n scoică, / Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă, /Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă./ Ci focul din vulcane în trupul meu s-înalţă /Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa…/ Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire, /Din scaunele moi tiranii să se mire. /Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume, /Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume. (Izvor cu numele mic, inspiraţie)

Nu am crezut, ca  această poezie dură poate fi cântată. Dar am gasit  pe You Tube fragmente de la Serata de creație a Renatei Verejanu, Sala cu Orgă, 1993 și sincer mă bucur, că un tânăr de prin părțile Glodenilor, a compus muzică, iar ca refren a folosit anume acestă strofă:

Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,

Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.

Ci focul din vulcane în trupul meu s-înalţă

Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa…

Această clipă a fiecărui dintre noi, care se numește viața, adolescentul, descoperit de Renata Verejanu printre sutele și miile de tinere talente, a știut să o evidențieze în cântecul său…

 Citesc recenziile interne la mai multe cărți de la o editură de stat, unde  Renata Verejanu prezentase cărți de poeme și romane (da, romane!) prin 1980 și nu pot crede, că aceste persoane, care astazi se dau mari patrioți, au slujit sistemul cu atâta ardoare și au distrus destine… Printre aceste lucrari  respinse e și cartea de poeme ”Oameni dragi”, editată de Renata Verejanu pe cont propriu, în volum aparte, abia în 2011… Peste 30 de ani cartea ei este cat se poate de  actuală!  A avut dreptate poetul, cand afirma cu tarie: “provocați-mă… să devin genială”

Acesta o fi find unul din motivele pentru care Poetul nu a lăsat cuvintele așa, spălăcite de cotidian, cum sunt ele în vorbirea de zi de zi… Cuvintele din poemele sale poarta o incarcatura aparte, cu un  sens profund, care ”în fiecare primăvară dau un rod nou”… Geniul poetic a nacut din fiecare cuvant  simplu cate o metafora aleasa: 

Dacă-i să ard – pe raza demnității,

Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.

sau

În câte noduri ați lega surâsul – /Văzduhu-n el trăiește oricând independent./ Cerului cine-i aude vre-o dată plânsul – /Planeta întregă îi încape în piept. (Între cer și pământ)

În fiecare caz e vorba de plâns… plânsetul  unui om.

Se pare, poetul a căutat înadins cuvintele, care să ne zgârâie nu în gât, ci rostirea, pentru a le înțelege mai bine, folosind consoane tăioase, cum ar fi acest ”z” în ”raza demnității” sau ”varza roză-a dimineții” și multe alte metafore inedite în poeziile scrise prin anii 1980-1985. Scrise si respinse. De cenzura sau, poate, chiar de colegii de breasla?!

      Poetul a fost în permanență de unul singur pe câmpul de luptă:

/Poftim…/ De una singură pe câmpul de luptă,/ Tot de ce-am dispus – aer mult… /Unul, Domnul, mă ajută/ Să pot ieşi, odată, din acest tumult…(De-ajuns).

Iată-mă-s: nici rob, nici împărat. N-am dovedit/ Să trag ciubotele – două tălpi: pe dinamit...

și în această luptă inegală, a poetului cu ambele tălpi pe dinamit, din poemul Nici rob, nici împărat, în care avem un dialog dur și clar al Poetului cu sistemul, cu răul din societate, autorul alege dragostea, nu ura:

“Galopează ura în mine, cine-o ajunge pe urmă –/Capete, recruți, guri zăvorâte – turmă... / Până și prostituatele din versul lui Baudelaire / Înjunghie mărul cu glasul de fier. /Și locomotiva – cinovnic cu glas infuriat/ Satisfăcut, prelung șuierat.../ Viață de sacrificiu? La judecata

de apoi / Nici o personalitate: gunoi, gunoi.../ Luptă în care cinovnicul nu poate învinge: / Proprietari, apăsați ștampila pe ultimul sărut – /  Nu mă dirijează gestul vostru de împrumut”.

Poetul, de fapt, nu luptă, ci cântă. Auziți melodia poemului Ah, viață, viață…? -

Ah, cum i-aș chema pe călăi /Să sorb tot veninul din ei, /

Să-i fac foarte buni pe toți...  /Nu mai vreau morți, neam plin de morți./

Toate cele patru strofe, actuale azi, deși poemul a fost scris  acum 30 de ani, se încheie:

“Ah, semenilor, atât de lacomi, ah! /Cum v-aș pălmui îndelung, /Cu șirul neamului meu, de valah... /Minute pentru voi nu-mi ajung”

Poetul e dur și direct și în poemul Aplaudați-vă greșelile:

“Furtună-s, nu aprinsă de chibrituri -

De ultimele evenimente din ţară.

Greşelile voastre ne-au troienit inima cu riduri,

Şi anii toţi au mutra voastră amar”.

          Sau în poemul “Beznele”:

“Guri desfrânate – răni pline de licoare, /Lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare /Să traverseze veacul. Prunci crească-n sărbători… / În băile de sânge e mare adunare: / Se hotărăşte cu vot unanim – / (Acum la modă e să fii cu toţii), /Pe care-l decapităm, pe care-l renumim, / Şi cui îi foarfecăm firul roşu-al sorţii… “

E foarte diferită atmosfera în care poetul îmbracă poemul, nuanțele țin de mesajul poetului:

“Într-o zi, când nu veni nici un prieten,

Şi eu – nici la unul din ei nu m-am dus –

În suflet mi se făcu foame şi sete

De vârsta care nu mi-e de-ajuns…” ( Vârsta care nu mi-e de-ajuns)

Precum e și această clipă sfântă când femeia se înalță în numele de MAMĂ, din poemul “Oftat închis în auz”:

“Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.
 

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –

Preludiu confuz..

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat

În numele de Mamă.

         După apariția volumului “Ofranda omeniei”, mai multă lume care cunoaște activitatea fructuoasa a acestei personalitati ilustre a neamului nostru,- acest nume  s-a lipit de Renata Verejanu  ca o manusa. Or, anume această ”Uriaşă energie creatoare, omenia...” ( Răcnete şi flori) a și ocrotit poetul de toate relele, invidiile și ura celora care își recunoșteau sufletul într-un vers sau altul al poetei. Și poetul îi ține în permanenţă în vârful condeiului. Nici în cel mai frumos poem de dragoste aceasta  nu uită de cei care-și bagă ghearele să-i înăbușe cântecul, să-i distrugă destinul:

“Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:

O, cum mai latră gerul, trezind întregul sat.

Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte

Nu cred să te iubească de astăzi înainte

Aşa altcareva.

Ci visele – ca mrejele, ca un desiş ghimpos…

Trag plapuma, trag pielea dezvelindu-mă până la os,

De parcă-ar stărui ceru-n carnea-mi să se-mplânte,

Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,

Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită.

Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi

Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,

Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba…

Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba”  (Acuarelă)

Timpul le-a asezat frumos pe toate la locul lor, astfel incat avem astazi dovada unui talent autentic, a unui suflet de poet ales, a unui patriot cu drag de neam si tara, care trudeste  zilnic, cu multa daruire, la promovarea imaginii pozitive a tarii, departe peste hotarele ei.

                                                                       Galina Codreanu, Redactor-producator Moldova1

Magia soarelui din fântână sau despre Magia Speranţei

(scurt eseu despre Renata Verejanu)

Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă. Metafora ei este ecou. Ecourile pe care le reverberează Renata Verejanu în lumea largă au forţă. Trec prin ferestrele închise. Deschid casele ferecate. Casele gândurilor ferecate. Renata Verejanu spune, deschis, răspicat, cu iubire, cu fervoare. Ritmul ei poetic devine maiestuos de multe ori. Fanfarele ei trec pe strada mare vălurind cu alămurile lor regimul diurn, regimul nocturn, inima. Inima păstrează un loc central în poezia iubită de Renata Verejanu. Inima ei pulsează. Inima ei transmite lumii întregi mesajul ei de iubire. Inima ei spune tuturor adevărul. Poate că adevărul ei doare. Poate că pe unii îi sperie. Poate că-i chiar îngrozeşte pe unii. Ei şi?

Renata Verejanu vorbeşte oamenilor despre frumuseţea inimii. Renata Verejanu vorbeşte lumii întregi despre frumuseţea iubirii. Renata Verejanu vorbeşte tuturor cu o voce curată, limpede, puternică. În poematica ei, Renata Verejanu aruncă soarele în fântănă pentru ca mai apoi, sorbind apa, oamenii să cunoască Magia. Renata Verejanu vorbeşte prin metaforele ei acvatice despre Speranţă. Ea cultiva Magia Speranţei pretutindeni pentru ca cei care trebăluiesc în penumbră să fie puşi în lumină. Magia Speranţei ne prinde pe negândite în văluririle ei aducându-ne mai aproape de adevăr.
Renata Verejanu ştie că adevărul doare. Renata Verejanu ştie că adevărul e incomod de multe ori. Renata Verejanu ştie că adevărul arde răul. Renata Verejanu ştie că adevărul e antidot la nelume, la neiubire, la nelumină. Dar ce e nelumea? Dar ce e neiubirea? Dar ce este nelumina? Magia Speranţei face să ne clocotească sângele în vine. Magia Speranţei ne apără de rău. Magia Speranţei pare să fie şansa noastră de a fiinţa înspre lumină. Acolo ne duce Renata Verejanu, către lumină. Soarele pe care Renata Verejanu îl aruncă în fântână e mai mult decât metaforă. E un semn. E un semn al unei poematici de forţă. E un semn viguros. Pentru că Renata Verejanu nu umblă cu jumătătţi de măsură. Pentru că Renata Verejanu nu face nici un fel de compromis. Ea glăsuieşte în inima magiei. Ea spune în inima magiei. Ea luptă în inima magiei.

Renata Verejanu este o luptătoare adevărată. Iar poezia ei este strigăt, este dangăt de clopot, este larmă de iubire. Renata Verejanu aruncă soarele în fântână semn că noi oamenii trebuie să avem curaj. Căci lipsirea de curaj ne face nevolnici. Căci lipsirea de curaj ne trânteşte în genunchi. Şi atunci? Ce ne-ar mai rămâne? Dar nu. Vom citi poezia aceasta îmbărbătându-ne. Vom inspira această poezie. Iar această poezie va fi mereu inima noastră.

Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Renata Verejanu este o poetă a Inimei. O poetă care ştie să lupte pentru adevăr. O poetă adevărată, neînfricată care dă metaforei un suflu nou, proaspăt, puternic, plin de speranţă.

Ovidiu Bufnilă, scriitor, România

 

Renata Verejanu: ”Ofrandă omeniei”

Un titlu sugestiv... Încă, poate, nici n-am deschis cartea și n-am citit nici un vers, dar, numai la vederea acestor două cuvinte presimțim că în paginile ascunse între copertele ei ne așteaptă întâlniri tulburătoare cu un suflet generos, larg, gata de a jertfi și de a se jertfi și că aici, din toată gama de trăsături omenești, este aleasă cea mai de seamă – ”OMENIA” – fără de care, de fapt, nici omul nu e om. Și nu greșim, gândindu-ne așa. Acest titlu nu e întâmplător. Întregul volum, cuprinzând sute de poezii și câteva poeme, pare o pasionată pledoarie, rostită cu vehemență, cu durere, cu disperare în fața cititorilor și în fața unor invizibili oponenți, auzim cuvinte arzătoare în apărarea cinstei, demnității de om, a omeniei, în apărarea omului și a propriului său copil.

            De la poezie la poezie simți cum crește tensiunea sentimentelor, cum ele se desfășoară în fața ochilor într-o revărsare învolburată și adâncă. Citind versurile, la un moment dat ai impresia că nu le vezi tipărite, ci le auzi rostite de o voce, care pare că se taie de emoție.

           Nici un cuvânt, nici un vers nu e scris, cum s-ar zice, ”la rece”, sentimentul nu e drămăluit și așezat meticulos în versuri, în rânduri frumos aranjate ca cele ale dansatorilor într-un menuet; se simte că poeziile sunt scrise sub presiunea emoțiilor puternice, versurile aleargă unul după altul, uneori cuvintele se îmbulzesc, nu încap în vers, faptul, însă, nu-ți pare că-i neglijență, ci anume cea de repeziciune, de viteză a zborului gândurilor: aici e zbatere, luptă, cuvintele se grăbesc să ne aducă mesajul unui suflet neliniștit și nesupus, dârz și neâmpăcat, îndrăzneț până la sfidare.

Ulicioare, și prospecte, și etaje, și femei:

Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi.

Și o față închipuită, și un nume presupus –

Mi-au rămas în ochi doar fulgii, dansul lor urcat în sus –

Și mă simt în toate învinsă, dar supusă nu pot fi –

Sunt datoare c-o iubire clipei, în care voi muri.

Câteva versuri, dar prin fața noastră, ”începând cu clasa întâi”, s-a perindat viața unei inimi pierdute în învălmășagul și indiferența rece a unui oraș, inimă, care zice că ”mă simt în toate învinsă, dar supusă nu pot fi” - și în virtutea acestei calități pe parcursul anilor duce o luptă neântreruptă și de aceea ”Nu perne moi, sub cap pun însăși disperarea”. Și dacă ne gândim mai adânc, observăm că eroina lirică, de fapt, în nimic nu este învinsă și nici nu se simte învinsă. Probabil, am surprins-o într-o clipă de slăbiciune: dimpotrivă, o vedem conștientă de dreptul său și sigură că adevărul e de partea ei; și în versuri viguroase, dinamice, pline de vitalitate și energie singură își face dreptate (poezia ”Box”): ”Cuvântul meu răspunde. Lovește liniștit”. – Poezia răsună ca o palmă dată cu poftă, cu sete celui ”care ne-a hrănit cu minciuni”.

În poezia ”Înțelepciune” cred că am putea găsi cheia, secretul acestei forțe impetuoase, pline de neânfricare și îndrăzneală, gata de a se avânta în viață ca să lupte – eroina lirică nici nu concepe vreo altă formă de existență: Hai, pipăiți-mi nervii... De-or fi strună,

Nu marș de nuntă, nici de înmormântare cântă ei –

Când se lovesc de vânturi – nu răsună.

Se frământă de zboară din hemoglobină scântei.

Iar de se rup – nu poți să-i legi la loc.

Când timpul orice nod descoase.

Eu am simțit cum nervii mei iau foc

Și flăcări răspândesc prin mii de oase”.

Pana, care a scris aceste versuri, de bună seamă, a fost mânuită de o putere ca un resort de oțel abia stăpânit, și îți pare, că însăși cuvintele te împroașcă arzătoare ca ”scânteile” ce ”zboară din hemoglobină”.

Imagini neașteptate... Și cu cât sunt mai neprevăzute, cu atât sunt mai convingătoare! În genere, cartea ”Ofrandă omeniei” îți face impresia că o adevărată comoară de imagini, metafore, expresii surprinzătoare prin ineditul și prospețimea lor, plastice, uneori cioplite la repezeală și, poate, de atâta pline de înțeles și pe înțelesul tuturor, ca niște telegrame (cum le-ar fi calificat A. Cehov), risipite cu dărnicie pe toate paginile.Câteva exemple.

Despre poetul spaniol Federico Garcia Lorca și despre moartea lui năprasnică au fost scrise sute de poezii și poeme. Poezia sa despre moartea acestui poet Renata Verejanu și-o începe cu versul: ”Spania, această orchestră, rămasă fără vioară...! - și versul ne intră în inimă sfâșietor de tragic, trezindu-ne senzația ireversibilului și a deznădejdii... Ori: ”Nu iarba, tăcerea e verde/ Îmbolnăvită de dor”. (Poezia ”Cerul din seringă”).

Ori: ”Un fulger altoit la mine-n os /

Mă luminează în noapte, presimte o furtună”.

(Poezia ”Tâmpla vocalei pe versul meu proptită”).

Ori:  ”O stradă s-a înfipt în noapte, adânc pe totdeauna...”. (Poezia ”O stradă”).

Mulți ani în urmă, în unul din manuscrisele Renatei Verejanu am citit zguduitoarea poezie ”Nu – războiului”, în care poeta își vede copilul: ”La o masă de întuneric, pe un scaun de-ntuneric, / Tu – o rază de lumină, licărind așa feeric / Pe pereții de-ntuneric – răsărea o stea”, și-n casa aceea era ”Ușa de întuneric... și podeaua de întuneric” – imaginea se mărește, capătă proporții uriașe, cuprinde tot globul pământesc, totul devine ”întuneric” și poeta intră în acest ”întuneric”, ”cu lumina mea în gând! – unicul punct luminos în tot universul – copilul!

Cum am mai menționat mai sus, în carte sunt câteva poeme – spațiul nu-mi permite să spun mai mult – mă opresc numai la unul: ”Sărut nunta de aur a părinților mei”. E emoționant poemul. Acțiune, ca atare, nu este – totul se desfășoară firesc – în acțiune este sufletul poetei plin de iubire, de admirație, de fericire...

În jurul mesei lungi predomină înaltul,

Crește admirația de veșnicie dirijată:

Și mama – pare alta, și tata – pare altul.

Și nunta lor de aur de soare-i sărutată.

De douăzeci de ani Renata Verejanu este prezentă în presa republicană și de mulți ani și în cea unională. Este laureat al premiului unional ”Maxim Gorki”.

În anii stagnării i-a stagnat o carte, dar poeta continua să scrie și, deci, să lupte, și în decurs de zece ani i s-au adunat cinci manuscrise, care au intrat acum în volumul ”Ofrandă omeniei” – valurile restructurării au adus, în sfârșit, la liman această frumoasă corabie – cartea.

Drept pagini de manuscris am zilele trăite,

Ajunsă la ziua, pe zorii cărei e scris cuminte:

”Am născut un fecior...”

Acest fecior a crescut și el împreună cu cartea și licăre în multe poezii, luminându-le versurile, scrise cu inspirație și cu o covârșitoare sinceritate, de le auzim astăzi ca niște glasuri zbucnite dintr-o casă ce stă totdeauna cu ușile și ferestrele larg deschise în fața tuturor...

Irina Stavschi, scriitoare, 1989

Renata Verejanu: ”Dar supusă nu pot fi”

”Ofrandă omeniei” – este o carte pe care face s-o căutăm și, dacă o mai găsim în librării, să-i consacrăm ora de lectură și de recreație. Ne va deschide o lume nouă de percepție și adevăr, o lume de neliniști și căutări febrile, de descoperiri neașteptate și convingătoare concluzii filosofice. Apărută sub semnul anului Eminescu, ea ne va bucura atât prin abundența sugestiei, cât și prin satisfăcătoarea ținută poligrafică. Într-un cuvânt, e o carte, a cărei prezență exterioară corelează cu cea poetică.

După o îndârjită și neânțeleasă (de noi, cei mulți) tăcere de aproape de un deceniu (placheta de debut ”Până la dragoste” i-a apărut în 1979 și o selecție în traducere la ”Molodaia Gvardia” în 1982), această carte antologică a Renatei Verejanu definitivează o personalitate poetică formată, perseverentă și îndrăzneață. Cartea e cu adevărat antologică, ea întrunește cele mai bune poezii, alese din cinci manuscrise nepublicate – încă o acuzare serioasă a multafișatului ”drept” al cuvântului. Dar cum aveau să fie publicate, dacă încă în unul din primele manuscrise, într-o poezie compusă în 1980, poeta chema fără teamă: Tu, om cumsecade, capabil să te răzbuni,

Scutură de pe grai mucegăitele nopți.

Poeta chema, dar cine era s-o audă, dacă nu se găsea nici redactorul, nici editorul care s-ar fi decis să-i ducă apelul la cititor. Trepăda poeta pe la edituri, pe la ziare, pe la teleradiodifuziune, dar toate strădaniile îi erau în van. Ca și ale multor altor poeți, de altfel. Văduvită de puteri și speranțe, se întorcea din nou în mâhnita-i casă, lua în mâini ziarele proaspete și iar citea în ele fel de fel de urale și promisiuni deșarte, și iar își împărtășea durerea și revolta foii albe de hârtie:

Program alimentar, de ce mă-ncerci cu foame?

Ți-s recunoscător, dar nu mă scoți din minți.

Nici economistă, hrinca nu adoarme

Strânsă între buzele fierbinți.

Cine era să-i publice atunci, în 1980, astfel de versuri? De aceea poeta era nevoită să rugume și mai departe promisiuni, să-și semene porumbul optimismului printre cutele frunții, să sărute, timidă, raze reci de soare. ”Am mandat, de om, dar cine mi-l cere?..” De asemenea, sunt cuvintele Renatei Verejanu. Și sunt spuse tot de pe atunci. Dar au văzut lumina tiparului abia acum, în ”Ofrandă omeniei”. Versul de aspirație social-politică în genere e foarte frecvent în această culegere. E cel mai frecvent. Pentru că în genere se poate oare ”să fii poet cu inimă de ceară? / Să n-ai durerea graiului și nici griji de țară? / Să plângi planificat o viață întreagă?..”. Pentru că ”decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum”. Or, poeta admite să ostenească mâinile, picioarele, ochii, auzul, dar nu sufletul. Un om cu sufletul ostenit e și hărtănit, și periculos. Un om cu sufletul ostenit e și laș. Iar lașii, a știut-o întotdeauna, ”lașii, printre buze, numele-mi scrâșnesc”. Ea nu s-a lăsat intimidată, n-a cedat, nu și-a călcat pe inimă. Ea a sfidat, râzând, minciuna, lașitatea. Și a învins. Pentru că ”se retrag și stâncile din ochii larg deschiși”, pentru că nu și-a căutat nici când un noroc stângaci, ci unul viteaz, omenos, pentru că și de se simțea învinsă, nu putea fi supusă.

Timpul stagnării, timpul minciunii, timpul strâmbătăților vieții au revoltat-o mereu. Acum se scrie și se publică mult despre acele denaturări. Ea scria și atunci, dar nu putea publica nimic. ”Nu mi-ați făcut nici un rău: doar atât - / Mi-ați izgonit copilăria din sânge”, - le spunea ea celor care ne dirijau traiul, care i-au ”secerat din suflet lanul de grâu”, care cu zece arme ocheau o idee și ”loveau în nervi ca în pielea tobei seci”.

Văzând-o veșnic bântuită de neliniști, aruncată în toate părțile de talazurile violente ale vieții, dar ”înălțată în numele de Mamă”, și cu o mânuță firavă de copil drăguț și ascultător în brațu-i slab, mă întrebam mereu ce-o ține, într-adevăr, ce-i ajută să reziste. De altfel, o întrebare analogică găsim și în versurile sale: ”Propria-mi umbră, aflându-mă mirată, mă întreabă: / Ce te sufocă? Ce te alină?”. Dar cu toate acestea, ea se uimește mereu și se închină în fața frumuseții sufletești și aduce omeniei, bunătății, cinstei ofranda inimii și cugetului său. Acum, în această carte, găsim nu numai răspunsul la întrebările grele, ci și o încredere fermă a poetei în zile mai bune, mărturisite și ele încă demult, în timpuri de gândire încorsetată:Prin nervii calmi timp nou se arată.

Multe sunt nedreptățile pe care le-a îndurat poeta în acești ani lungi de tăcere convențională. Fie ale sale, proprii, fie ale apropiaților săi. Ea, însă, i-a înfierat fără milă pe trădătorii de țară și de popor, pe vampiri și birocrați, pe cei de ne-au hărțuit de ani și ani viața și spiritul, pe lingăi și criminali de tot felul, pe hulitori și ticăloși. Ea, însă, n-a uitat de Eminescu, de Gagarin, de Pasternak și Țvetaeva, de Ceaikovski. A mișcat-o adânc arta covorului nostru moldovenesc, clopotele, care astăzi se trezesc prin sate, fulgerul, ce îi locuiește în cânt, și clopotul ploilor timpurii. A dedicat versuri vibrante lui Petru Zadnipru și Mihai Volontir, Ion Druță și Iustinas Marținkeavicius, Valentin Rasputin și Otar Ciladze, Vladimir Vâsoțki și Cinghiz Aitmatov.

Sunt în carte și câteva pânze poetice mai ample. Una, totuși – ”Soartă atotvăzătoare” – merită a fi menționată în mod deosebit. E vorba de cazul tragic Verdeși, un care care ne-a zguduit pe toți. Poemul însă, nu-i un reportaj versificat, fără culoare și fără fior, cum mai avem în poezia moldovenească. Iată doar două versuri: ”În sat la Verdeși cântă greieri... / Năvalnic, doină, mă cutreieri”. Sau încă două: ”Zadarnic, versul meu, ești atât de blând / Când inima îngheață cu lacrima în gând...” Sau încă: ”Mă uit la mormântul crescut către cer - / Pian cu clape negre, ce simfonii se-aștern?..”. Sau: ”Cinstea are sânge roșu - / Sânge negru îi iese în drum”. De altă natură și coloratură e poemul ”Sărut nunta de aur a părinților mei” – mustind de gingășie, căldură și senin, de dragoste și recunoștință infinită. Și o imensă durere omenească: ”Aud cum cântă-n mine crizantema / Ce-a fost în preajma mamei, când tata a murit...” Și o eternă întoarcere la cei, ale căror ”drum cu drum iubirea a înrudit”.

Am insistat poate prea mult asupra încărcăturii civice a cărții. Am trecut poate prea nejustificat pe lângă multe alte preocupări ale ei. De-o vorbă, am găsi în ea adevărate perle de poezie erotică, portrete și peisaje cuceritoare. Mi se pare, însă, că anume această poezie social-politică, dar realizată într-i împletire frumoasă de metafore și alte multe procedee poetice, și dictează valoarea ei incontestabilă și o caracterizează pe poetă cel mai pregnant. Chiar cu prezența unor cuvinte și expresii mai puțin poetice, chiar și cu unele versuri mai puțin îmbinate pe ici-colo, volumul de versuri ”Ofrandă omeniei” se plasează în rândul celor mai esențiale din anul literar 1989.                

                                              Victor Ladaniuc, scriitor, Moldova Socialistă, 11/01/1990
 

Renata Verejanu, 101 POEME

Poeta Renata Verejanu are o biografie bogată în evenimente şi realizări, dar mai interesantă este biografia sa lirică, după cum o putem descifra din lectura celor 101 Poeme, din volumul cu acelaşi titlu, apărut în colecţia ,,Ideal‘‘ a editurii Biodova a poetului Vasile Căpăţână.
Poeziile adunate aici sunt scrise între anii 1980-1985, purtând, aşadar, amprenta acelei perioade, atât în ceea ce priveşte viaţa personală a poetei, cât şi a societăţii al cărui ecou este poetul vrând-nevrând. Versurile sale reflectă o gamă largă de stări, idei şi sentimente în majoritate specifice oricărui om ce traversează viaţa atent la provocările ei, conştient de pericole, dar neabdicând de la valorile sale. Vom întâlni, aşadar, poezii de dragoste, poezii exprimând revolta împotriva nedreptăţilor, poezii condamnând unele vicii ca lăcomia, ura, invidia, poezii ilustrând ataşamentul faţă de neam şi ţară. Parcurgerea lor oferă cronica unei vieţi, aşa cum a fost ea trăită, transcrisă, transfigurată uneori cu duioşie, cu emoţie, alteori cu indignare, cu imperfecţiuni şi frumuseţi neaşteptate sub dogoarea focului viu al vieţii, căci ,,viaţa e o ardere continuă‘‘. Sub lumina acestui foc, se configurează portretul autoarei cu cele trei aspecte – femeie, mamă, poetă. Parcursul vieţii începe cu, evident, copilăria, cu o traumă înfierată ironic: ,,Nu mi-aţi făcut nimic rău, doar atât:/ Mi-aţi izgonit copilăria din sânge‘‘, rememorându-şi apoi originea simplă: ,,M-am născut nu în spital/ Ci pe-o brazdă, la arat‘‘. Femeia apare în diferite ipostaze. Când e îndrăgostită, iubeşte cu o patimă devoratoare: ,,Am consumat tot cerul ochilor tăi‘‘, iar când iubitul lipseşte, se anulează lumina lumii: ,,O lume-n beznă e glasul tău când pleci‘‘.
Femeia eternă este cântec, chiar dacă uneori cântecul seamănă cu plânsul: ,,Femeia care plânge de parcă ar cânta,/ Femeia care cântă de parcă-ar săruta,/ Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,/ Femeia care râde cu inima ei sfântă‘‘. Este vorba de o femeie lucidă ce ştie să iubească dar şi să lupte, să se ridice împotriva demagogiei, laşităţii, trădării, astfel că multe dintre poezii au şi un puternic accent social-politic. Mai mult, poeta extrapolează drama individuală la nivel naţional: ,,Poporul meu cu jalea în desagă‘‘. În viziunea sa, poezia are un rol major, iar poetul este văzut ca o instanţă salvatoare: ,,Dar cine răul din lume îl va strânge/ Dacă nu poetul cu versul său profetic‘‘.
Renata Verejanu scrie cu multă convingere, cu impetuozitate, poezia sa aluvionează în curgerea-i firească. Acaparată de ideea pe care doreşte să o exprime sub presiunea unei urgenţe maxime, poeta face intenționat concesii unor deficienţe de ritm, rimă şi lexic. Poeta Renata Verejanu, spre deosebire de unii colegi, este poeta care nu va reveni în timp pentru a lustrui unele poeme, pentru că spune: ,,Nu suport frumuseţea perfectă - / Luciul ei ascunde o umbră ceţoasă‘‘.
Este un mod special de sinceritate care vrea să spună: Iată, aşa sunt eu, cu izbânzile, cu imperfecţiunile mele. (Editura Biodova, Bucureşti, 2009, 80 p., colecţia ,,Ideal‘‘)

 Victoria Milescu, București

Ofranda energiei și inspirației

Renata Verejanu a venit în literatură de acolo, de unde puţini vin, de la Insitutul Politehic, unde odinioară exista un cenaclu literar pe lângă ziarul Inginereul. La momentul când eu am ajuns să învăţ la Politehnică cenaclul deja nu mai exista, dar slava lui murmura printre studenţii setoşi de literatură. Eu am aflat de Renata Verejanu de la o altă distinsă personalitate contemporană, sociologul Andrei Dumbrăveanu. Cu el frecventam un cerc dramatic pe care-l înfiripase cu dragoste actorul Ion Popescu. Personal am cunoscut-o mai târziu pe Renata Verejanu, la cenaclurile literare de la Tinerimea Moldovei, veritabilă şcoală literară şi pistă de lansare pentru tinerii ce sperau la un viitor literar. Publicarea unei poezii, pe atunci, echivala cu o consacare în literatură, cu un botez literar. Şi inimoşii ziarişti de la acea publicaţie găsiseră posibilitatea de a tipări poezie de valoare.

Renata Verejanu, conştientă de faptul că o absolventă a Politehnicii nu va avea o cale uşoară în literatură, a decis să facă și cea de-a doua facultate, la Institutului de Literatură „M.Gorki” din Moscova, instituţie unică de acest fel din lume. Şi perseverența ei a dat roade, prima carte în colecţia Debut, intitulată Până la dragoste (1979), i-a fost tipărită. La acel timp, prima plachetă valora cât un paşaport diplomatic care-i permitea autorului să deschidă mai liber uşile redacţiilor, dar nu și a editurilor, fapt ce explică sutele de apariții a poetei în presa republicană și unională, dar imposibilitatea de a trece cenzura politică a editurilor.

Chiar de la prima carte Poezia Renatei Verejanu era ca şi firea ei, foarte specifică. Pretins lirică, dar cu ascunse accente de duritate. Parcă neutră, dar purtând un profund fior naţional pe care l-a intuit foarte corect minunatul poet Liviu Damian, care a apreciato chiar de la primul manuscris. Cărţile care au urmat, majoritatea editate pe cont propriu, n-au făcut altceva, decât au adâncit albia acestor căutări lirice, păstrându-i distinctă vocea poetică.

O mare realizare a Renatei Verejanu, personalitate și om de cultură, eu o consider, cea de promovare a tinerilor talente pe parcursul a zeci de ani, în cadrul proiectelor lansate și implementate de ea, unicul poet lider în Societatea Civilă. Prin editarea Revistei Micul Prinţ și desfășurarea Festivalului-Concurs Internațional al Talentelor Lumii ”Micul Prinț” Renata Verejanu a creat o rampă de lansare a tinerilor dotaţi, de formare a unei elite artistice, adică, a creat ceia ce a lipsit în viaţa generaţiilor precedente.

Această mare realizare a acestei poete, care s-a dovedit a fi şi o îndrăzneaţă animatoare a vieţii culturale, își așpeaptă aprecierile țării a cărui nume l-a dus frumos în lume.

Iurie Colesnic, scriitor

Furnica sau mama copiilor talentați ai lumii

 

Am vrut să-i atribui un calificativ, însă m-am dumerit – pot greși. De milioane de ani de când sunt pe lume furnicile ne dovedesc că sunt neînvinse. Prin tenacitate, prin sacrificiu sunt cele mai puternice ființe. Și atunci îi potrivesc un atribut, ce pare să-i corespundă – Furnica ”Micul(lui) Prinț”. Pe planeta unde locuia Micul Prinț nu erau furnici. Din spațiile universului rustic o furnică a ajuns lângă Micul Prinț, să-l atragă în lumea ei, unde să descopere mai mulți prinți și prințese. Așa s-a ridicat, venind pe planeta copilăriei, furnica neobosită care este Renata Verejanu. Femeia, prin firea ei de zi cu zi - poet. Cuvintele pentru ea au valoare. O valoare care poate aduce plus-valoare. Chiar dacă RenataVerejanu este economist, jurnalist, editor, scenarist, redactor la publicații și emisiuni TV, producător de evenimente culturale, autor și coordonator de proiecte, manager, ambasador popular - în esența sinelui său este POET. O personalitate, un om foarte dotat, care știe să vadă în viitor, să aleagă din mulțimea de drumuri anume pe acela, care se deschide în perspectivă. Să poți să vezi, să citești semnele viitorului, mai întâi trebuie să ai moștenite în suflet, în cuget repere din trecut, să ai pe ce te sprijini, de unde să te avânți în viitorul necunoscut. Pentru Renata Verejanu aceste repere le constituie neamul ei de acasă, de la Verejeni, de pe malul Nistrului, localitate situată mai jos de Cetatea Hotinului și mai sus de Cetatea Sorocii. Sunt repere formate din demnitate, din iubirea față de aproapele ei, din statorniciile și din curățenia sufletului de copil care caută mereu adevărul.

Ci eu mă rog a nopților falangă:/Rețineți colinele ce-alunecă grăbit.../ Poporul meu cu jalea în desagă/Vibrează în lumina graiului mult chinuit... -scria Renata Verejanu când cei mai mulți colegi, și nu numai, stăteau îndosiți în propria frică.

Din clipa când a prezentat primul manuscris la Uniunea Scriitorilor (precum erau la acel timp legile), de prin 1970... își cunoștea destinul. Și iată poemele scrise în acei ani sunt prezente și în culegerea 101 poeme de Renata Verejanu, care pornește Colecția ”Ideal” în 2009 (ed.Biodova, București). Renata Verejanu face parte din pleeada scriitorilor politehniciști care prin anii 70 ai sec.XX formase la Institutul Politehnic din Chișinău cenaclul Ritmuri.

Renata Verejanu prețuiește cuvântul. A editat culegeri de poezii și poeme la Chișinău, Moscova, București... Metaforele ei au sens profund, au simț civic, au chemarea demnității. Așa e firea Renatei Verejanu: mereu în mișcare, pe baricade în lupta pentru adevăr, dreptate, echitate socială și unitate de neam și țară. Prima dintre colegele sale scriitoare, dacă nu și unica, se manifestă ca lider al Societății Civile, fondează și conduce pe parcursul a două decenii mai multe organizații non-guvernamentale, fiind cunoscută de către mii de părinți și copii din multe țări nu doar din Europa, ci și din Asia, Africa, America Latină... Însă, sunt convins, Renata Verejanu va fi cunoscută și multor generații viitoare ca o furnică mereu în mișcare, care a căutat, a descoperit și a scos în lumina scenică prin proiectele sale copiii talentați ai Basarabiei. Mama copiilor talentați ai lumii scrie:

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –

Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat

În numele de Mamă. 

(Oftat închis în auz).

Andrei Dumbrăveanu

 

Dorul şi iubirea în poezia Renatei Verejanu

 

Multe doruri frumoase şi năstrușnice sunt pe lume… Întitulându-şi una din cărţile sale sugestiv – „Acest timp al iubirii”,  poeta Renata Verejanu îşi atenţionează şi-şi îndeamnă cititorii din start că ea îşi trăieşte, şi că trebuie să ne trăim şi noi, acest timp al nostru, menit iubirii.

Poeziile poetei Renata Verejanu ne dezvăluie un dor al iubirii ei nobile şi înălţătoare. În poezia „O cavalcadă de pocnete de bici”, poeta îşi aminteşte de nenumăratele pocnete de bici ale destinului, de biciuirea dureroasă prin care a trecut și omul drag, mărturisind, totodată, că prin ce încercări nu ar trece el, „omul iubit ştie să înflorească” pentru că „dorul meu i-a fost şi zborul şi aripa”: /O cavalcadă de pocnete de bici…/ S-au revărsat din sufletu-mi în clipa/ Când șoapta ta, rănită, s-a ridicat din brânci/ Și dorul meu i-a fost și zborul, și aripa…/

În poezia „Din pieptul meu zorii pornesc” autoarea de parcă ar vorbi cu iubitul ei: „Atât de mult în viaţă te-am iubit…” mărturisindu-şi totodată  starea sufletească de durată mare: „Un dor enorm de veacuri mă omoară / Cu arome neîntâlnite nici în trandafiri… / Din ochii mei amiezile coboară / Şi vede lumea cum înfloresc priviri…/  dar mai întâi poeta zise: /Din pieptul meu zorii pornesc / Şi vin la tine tainic să te vadă/ Să-ți spună cât de mult eu te iubesc/ Când nopțile dansează în livadă”.

Metafore ce exprimă starea poetei contopită cu minunăţiile naturii şi ale vieţii găsim şi în poezia „Continuitate”: „Surâd precum ziua surâde în zori…” zice poeta, și aflăm motivul acestui sincer surâs al zilei, al timpului: /Un soare necunten îmi curge în piept/ Nemurirea vieţii să suțină/ Ahmatova zice cum că aș fi un poet/ Cu metafora-n flăcări…și chipu-n lumină…/

În aceeaşi cheie poetică Renata Verejanu scrie și poezia „Expertul zăpezii”:/„Ai muşcat din surâsul meu retras/ Şi iată-l sângerând peste zare/ Până-n paginile cărţii, care a rămas/ Fidelă, arzând ca o lumânare”.

Poeta îşi dezvăluie (în poezia „Aparenţe înşelătoare”) şi dorul ei năprasnic: /„În toţi arborii îmi înnăbuş dorul/ Să gândească şi ei la omul iubit…/  și iarăși motivația, (pentru că): /Un ţipăt lăuntric insistă, că ţara / Îşi caută oamenii care iubesc…/ Eu plec în lumea mare şi amară/ (după ochii tăi)/ Deşi în alt mileniu trăiesc/”.

Iar în poezia „Nevăzutul” poeta constată dar şi cheamă cu înfrigurare:/„Din mine aripi se retrag înspăimântate/ Uitându-şi zborul pe-alături de străini –/ Dacă ai fost, dacă mai eşti pe-aproape/ Mă află, şi mă smulge dintre spini”/.

Deşi în „Celui din memorie mea” îi spune foarte succint: „Eşti o simplă amintire / Ce m-a dus în nemurire…”. După foarte mulţi ani, nevăzându-şi omul iubit (poezia „La umbra lui septembrie”) poeta face frumoase dezvăluiri, cu un nobil fior specific dorului ei tandru: „Ca acum foarte mulţi ani / Privirea ta calmă / Mă priveşte ironic… / și iată fiorul poetic:/ Iar eu îţi sărut/ Vorba-ţi de  leac…”

Prin cele mai inedite metafore, poetul pune o mulțime de întrebări, pentru ca cititorul însăși să caute răspunsul. În poemul „E vocea ta, iubite?” admiraţia însăși întrebă: „E vocea ta, iubite, sau vocea primăverii?.../ repetând acest vers ca pe un refren, doar că acest vers e urmat de un tablou real al timpului în care trăim: / E vocea ta, iubite, sau toţi copiii lumii… / Blestemă cârdul de escroci…”sau, în următoarea strofă: E vocea ta, iubite, sau un ecou prelung/ Al morilor ce macină imnul țării/Impus în clipa tristă a trădării/ De cei ce-n vârful țării uneori ajung…/

 În poezia „Toţi bărbaţii”, poeta Renata Verejanu stă în fața lumii întregi, cărei se adresează: „Toţi bărbaţii /care au trecut prin inima mea /…/ Să mă ierte, când nebună cer - / Stropul meu de aer / Palma mea de cer”, sugerându-le acestora că „Ar putea şi azi să mai revină / Cel puţin/ Pe frunte să lase un sărut”. Iar în poezia „Consecinţe” poeta le mărturiseşte tuturor, declarând ferm şi categoric: „nu mă las de ce-am iubit”. Aceeaşi adresare poetică o găsim şi în poezia „Să fi iubit atât de mult”: „Să vină toţi bărbaţii când spicul se va coace / Să cosească lanul – a câta vară oare / Ci eu iubesc în linişte şi pace /   deși în alt vers își zice: / Să-i pese cui că sufletu-i în floare?.../  Şi poeta singură-şi răspunde: „Nu pot să zic că am iubit mai mult / Atât pe cât destinul mi-a cerut”.

Și parcă căutând să-și justifice marea dragoste, marele dor, în fața propriilor valori morale, în una din cele mai frumoase poeme lirice, poeta zice: „Ca-n mine tinereţea / O viaţă să tot cânte” (Acuarelă). Deşi dorul adesea doare, poeta îşi doreşte în continuare: „Să-mi fie pieptul doldora de dor” (Taină). Poeta ni se mai destăinuie: „de dorul durut ”  cu care ”/Zilnic îmi sărut întreaga ţară / Cu multă sârguinţă / În fiecare minte să răsară / Floarea demnităţii şi nu umilinţa…” (Ploile de ieri).

Poeta Renata Verejanu nu abordează doar dorul personal ci le sugerează tuturor chiar direct în poezia „Iubirea problemă de stat”. Poeta vede lucrurile şi corelaţia dintre ele clar, de aceea scrie: „ Cel care are darul s-audă / Cum plâng zorii - / Merită să fie ales / Domnitor / Cel care ştie tainele iubirii / Şi iubeşte mereu / Merită să fie veşnica lumină a dragostei”.

În poezia cu titlul atât de sugestiv, nume ce-l poartă și cartea, „Acest timp al iubirii”, poeta ne mărturiseşte încă o dată „mi-i dat să iubesc… /Am să las / Pentru cel mai sănătos creier / Un număr enorm de evenimente”/.

Poeta ne îndeamnă şi pe noi, semenii ei, de parcă s-ar justifica, că a fi „în afara iubirii” e ca şi cum ai fi „în afara vieţii”.

/Omul acesta e numai dor/Omul acesta e numai iubire/Acela e numai venin/Altul e numai o mie /De metri până la cimitir./Omul acesta e numai dor/Omul acesta e numai iubire/ Acela e numai chin/Altul e o călătorie/Prin care bucuriile ne vin./

Darul, harul poetic şi prorocirea în poezia Renatei Verejanu îşi găsesc îngemănarea. Iată de ce poeta, stând pe muntele său de dor, se întreabă pe sine însuşi, dar poate că şi pe noi toţi: /„De cine să-mi mai fie dor?/ Tristeţea-mi umple un ulcior…/ pentru că… /Prin gânduri multe călător/ Să fii proroc nu e uşor”/ ( poezia „De cine să-mi mai fie dor”). 

                                                                                                                     Vasile D. Ciubuc

 
Interviuri pentru seri de duminică

Desigur, precum ne-am convins, dragi radioascultători, viaţa oricărui om nu încape în două ore de emisie, darmite viaţa protagonistei noastre, în primul rând poeta Renata Verejanu, după care i-am putea zice jurnalistă, economistă, editoare, scenaristă, regizoare, producătoare de evenimente culturale naţionale şi internaționale, promotoare a Societății Civile, ambasadoare populară şi încă multe ar fi de adăugat, dar toate rotungind acea noţiune de om al cetăţii, pe care dintotdeauna s-a sprijinit şi s-a înălţat un neam, o idee, un ideal.

Foarte activă fiind, încât să încapă câteva vieţi în una, ne vom opri în cadrul interviului din această seară de duminică realizat cu dna Renata Verejanu doar la câteva crâmpeie din consistenta ei prestaţie intelectuală, lăsând poate pentru altă dată istoria amănunţită a Cenaclului “Grai Matern”, primul angajat în lupta noastră de eliberare naţională, alte activităţi tăiate deliberat din documentele video ale mişcării noastre de eliberare naţională, inclusiv din cele ale Marilor noastre Adunări Naţionale, inclusiv grandioasă muncă de voluntariat cu reviste pentru copii editate timp de 20 de ani şi festivaluri naţionale şi internaţionale de care au beneficiat peste 55 de mii de copii, inclusiv multele şi odioasele persecuţii îndreptate asupra celor ce-şi strigau din istorie limba şi alfabetul, inclusiv omorul soţului protagonistei noastre, rămas neelucidat până în ziua de azi, inclusiv lupta fără de noimă a unor colegi de breaslă, insistând doar asupra activităţilor care ne întăresc, care aduc lumină şi folos tuturor, deşi nu ar strica un popas şi asupra lucrurilor şi faptelor ce ne opresc din drumul nostru spre împlinire.

Oricum, deşi expusă selectiv în acest interviu, prestaţia poetei Renata Verejanu impresionează şi purifică, fiindcă, precum spune însăşi domnia sa, toate le face din iubire dezinteresată, iar iubirea, mai cu seamă cea dezinteresată, e lucru ştiut, te ridică spre înălţimi.

Or, în opinia dlui Ovidiu Bufnilă, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România: “Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă.”

Adaug doar, că în cadrul interviului veţi avea posibilitate să ascultaţi poeme recitate de autoare, aşa precum e firesc să se întâmple când faci un interviu cu o poetă, deşi piesele muzicale ale copiilor, care au urcat pe scena Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii “Micul Prinţ”, organizat în fiecare an de Renata Verejanu, sunt de nenumărat.
                                                                              Maria Saharneanu, Vocea Basarabiei

 

OFRANDA CELESTĂ A POEZIEI

SAU MAGIA REVELAŢIEI

Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi

Sunt datoare cu-o iubire clipei

În care voi muri.

Renata Verejanu

I. Talentele fac marea cultură…

Cuvintele mele, pedepsele mele…

Renata Verejanu

„Visele-n zece volume” ale căutărilor lirice în Cuvânt ale remarcabilei poete sorocene/ocniţene de destin Renata Verejanu dezvăluie, tropic vorbind, o frunză de arţar multicoloră, curcubeică şi deică, aurie în mare, avântată în zborul autumnal al cunoaşterii de sine şi de lume în plan teluric sociouman şi ideatic şi nu numai druidic. Proeminentă în fond, prin întreaga creaţie inedită, editată pe cont propriu în mare, cu excepţia primelor două cărţi, acoperită metaforic dinspre armonie, etico-civic şi estetic, dar şi simbolic (a nu se uita că semnele ei astrologice sunt balanţa şi cartea; influenţată de Jupiter, are capacităţi literare deosebite şi-i plac în deosebi manifestările…), Renata Verejanu constituie de facto şi de jure, un fenomen în lirica românească interriverană deocamdată (dintre Prut şi Nistru) şi nu numai dintre cele două secole şi milenii (autoarea preferă mai mult catalogarea „poeta dintre milenii”…).

Trebuie „să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, vorba latinilor. Altfel continuăm în mod conştient să ne limităm la două-trei nume, deşi celebre, din capul listei (de grup, de generaţie, de orientare, direcţie etc.), ca şi altcândva, când nu era la modă literatura, arta literară, ci „Surogatele de iluzii”, gramian metaforizând, sarcastizând deci, adică uniformizarea panideologică etc. Nonveleitară şi antipandemonică, ci aliniată la cele mai moderne tendinţe paneuropene şi de acasă, tradiţional-moderne şi sempiterne, poezia renataverejaniană are un cult al frumosului dintotdeauna şi pentru totdeauna şi al ethosului, al civismului şi al lirismului unical, neafişat, însă propriu firii sale echilibrate, mereu pendulând organic şi imnic între armonie  şi omenie, între echilibrism şi vizionarism, dictate de sus şi de jos, de tot ce-o exprimă cu de la sine putere.

Conştiinţa de sine a propriului scris este însăşi măsura de lucru a poetei care slujeşte dezinteresat şi animat „cuvântul ce exprimă adevărul”, eminescian vorbind. În această ordine de idei Renata Verejanu este o continuatoare forte de pe mai departe în linia armoniei celeste a liricii practicată în parte de predecesoarea talentată Agnesa Roşca – de asemenea unicală în peisajul nostru literar în sens de poezia armoniei şi armonia poeziei. Distanţa dintre generaţii, dintre módele curente ale acestora cu timpul, după aşezarea / cristalizarea fenomenelor şi conturarea deplină a modélelor, dispare ca hotar, ea devenind o punte de trecere simbolică, dacă nu un liant întru o evoluţie mai sigură a ars poetica şi în genere a scrisului. Or, o literatură în afara modélelor nu poate constitui generaţii, grupuri, orientări, direcţii etc. Talentele de când lumea fac marea cultură, inclusiv literară, poetică, în ultimă analiză.

Un poet adevărat este un cavaler al Adevărului, al geniului limbii sale materne, „suflet în sufletul neamului”, coşbucian rezumând. Renata Verejanu la propriu şi la figurat „trăieşte o viaţă de vis –/ O lumină prin soarta amară”, „gonind răul”. Ea „nu suportă frumuseţea perfectă”, deoarece „luciul” acesteia pentru locutoarea ei lirică „ascunde o umbră ceţoasă”, dacă nu „o tolănită-amiază – cochetă…”. De unde nici nu are evident „permis la ea în casă”, vorbind în tropii săi personali. Poeta deplânge cu durere „ora adevărului de sentimente oarbă”, prin care trec semenii noştri „… trăind ca boabele-n hambare: / Feriţi de stresuri, mângâiaţi de hoţi”. Mai mult, mesajul ideatic, sociouman al poeziei este unul generos, în deplină consonanţă cu durerile facerii, în cunoştinţă de cauză („Poţi să urăşti libertatea? Straniu… / Ce altă putere-a naturii te-alină?/ Ecoul stelelor încoronează craniul/ Şi nici cu-o rază nervii nu-ţi anină. // Să plângi la sărbători? Păcat…”). Locutoarea lirică (alias autoarea), aidoma „furtunii” („Furtună-s, nu aprinsă de chibrituri – / De ultimele evenimente din ţară. / Greşelile ne-au troienit inima cu riduri, / Şi anii toţi au mutra voastră amară”) le insuflă încredere în sine, arătându-le calea spre lumină („Mergeţi pe mâini când timpul stă-n picioare, / Vă luminez pe gratis şi vă trezesc pe toţi”), îndemnându-i pe contemporanii săi să spere, să se deştepte odată („Nu-s furtună, nici tristă, nici stăpână / Pe chinurile-n floare care te străpung, / Ci-s gata până-n iluzii să-ţi întind mâna, / Să şterg de pe fruntea-ţi palidul amurg”). Invocarea „aplauzelor” („Aplaudaţi”), ca şi a „ploii” de altfel („Plouă în mine”), este una dictată de anume circumstanţe istorice, legate de mutaţiile vremii, de mersul înainte al ei deloc uşor („Dezrădăcinaţi ploaia din mine – / sufletul dezrobiţi. / Dezrădăcinaţi ploaia/ Ce nu-ncape în statura mea, mijlocie…/ De unde în ploaie atâta furie? // Plouă fiecare moleculă, fiecare atom – / E ura sau bucuria mea de om?…”). Lupta cu sine întru sine şi întru noi, întru prosperare, transformare este una dificilă şi nu de o oră sau de o zi, ci de ani şi ani la rând (a se vedea piesele „20 de ani de independenţă”, „A fi liber şi independent”, „Un august al independenţei”, „Teze la o conferinţă” – poezii de factură socială de care şi marele Goethe nu s-a înstrăinat vreodată…), ea necesită din partea tuturora răbdare şi pricepere, înţelepciune şi participare deplină, animată şi dezinteresată. Oricum, „lupta” la Renata Verejanu se confundă dialectic cu „viaţa”, cu „sărbătoarea” acesteia pe care distinsa şi revoluta poetă „a ştiut să o facă”, conform destinului ce-a ales-o („Amănunt”, „Îngerul reîntors în creierul meu”, „Fulger cotidian”, „Singură”, „La o margine de ieri”, „Fără stăpân”, „Simplu vers de dor”, „Plâng flăcările-n mine”, „Să-ţi laşi dorul”, „De-ajuns”, „O lacrimă…”, „Cuvintele mele”, „Pe un simplu deal”, „Proptele” etc. – poeme cu rădăcini adânci în viaţa cotidiană, în traiul mirean…).

Dinamică şi ludică, orfică şi gnostică, poiezicerea scânteietoare a autoarei se întâlneşte în punctele ei fierbinţi incandescente cu cele ale altor poeţi de vocaţie reflexiv-lirică, cum este cea eticistă sau gnomică a neuitatului înaintaş Gheorghe Vodă sau cu cea a lui Mihail Ion Ciubotaru, deşi desenul lor ideatic şi imagistic e întotdeauna altul, diferă, însă domină acelaşi suflu însetat de omenie şi iubire, acelaşi dor de participare indirectă la mişcarea din loc a carului, la rezolvarea problemelor acumulate de ani. Însăşi „ziua” – un alt motiv-cheie preferat – ne aminteşte de-o preocupare prezentă şi în căutările febrile ale lui Ion Hadârcă, („Zilele”) sau ale lui Vasile Micu („Zilele albe”): „Între malurile zilei sunt prins precum un peşte: / Inexplicabilă forţă a omului trudit”. Este o mare bucurie a te considera printre cei care fac ceva, netrecător, fenomenal care contribuie prin ceea ce creează la propăşirea unei culturi, unei civilizaţii, în ultimă instanţă. Or, cultura este templul, tezaurul de aur al acesteia. Deşi pegasul zboară, totuşi, este „înhămat” la trăsură sui-generis a patrimoniului nostru cultural-spiritual. Printre cei înzestraţi dintr-o generaţie la alta, alături de consângenele sale de vază în frunte cu legendara Leonida Lari, se află şi numele Renatei Verejanu, nume care se înscrie pregnant şi firesc pe bolta liricii autohtone şi nu numai, cu de la sine putere graţie întregului efort cultural-artistic pe care l-a depus distinsa poetă-luptătoare bonomă plin de dăruire şi har dumnezeiesc.

II. Între omenie şi iubire

Pe rugul nemuririi am să ard deplin.

Renata Verejanu

Metaforică şi melopeică („August şi noi”: „Mă va recunoaşte careva nu după nume / Ci după durerea din vers?…”; „Anotimp sufletesc”; „Modestie: „Când cerul zilei se loveşte de cerul nopţii / Poate că numai pe mine mă doare?”; „Coroana mamei: „zadarnic anii din viaţa mea o rup – / Voinţa ei mă află pe oriunde”, imnică şi rapsodică („Gânduri de perspectivă”; „Chişinăul în aşteptarea lui Eminescu”: „În felul unui fulger să mă scrii / Cu versu-mi, peste-un veac dacă se-ntoarnă”), meditativă şi incisivă („Ideea demagogului”; „Vocale şi otravă”: „Spice-n boabe mi-s gândurile coapte, / Ele vor naşte-o inimă care mi-a răspunde”: „Între cer şi pământ”: „Cerului cine-i aude vreodată plânsul – / Planeta întreagă îi încape în piept”; „Gând şi gândire”; „Improvizare”: „Viaţa mi-e durerea după care-am plâns”; „Zâmbet”: „Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară” etc.), poezia solar-autumnală de-o densitate şi febrilitate tropică a Renatei Verejanu este una avuabilă, concret-sensibilă, palpabilă şi agreabilă („Adevărul nu se dă hăcuit în surcele” relevă personajul liric din poemul „Marele marş”…), clocotitoare de sentimente socioumane netrecătoare, perene şi atitudini profund interioare, personale. Eminamente etico-civică şi stoică finalmente, ca şi lumina argintie a crizantemei, poiezicerea autoarei adună într-o singură imagine tot focul trăirii criptice, dar totodată reale şi nu imaginare („Beznele”; „Trăiesc în privirea ta”: „Să nu fugi de-acasă cer de dimineţi”), ea având darul ceresc al irizării curcubeice revelatoare şi întotdeauna mereu revoltătoare – apotropeul poetei („În suflet mi se făcu foame şi sete/ De vârsta care nu mi-e de-ajuns”).

Existenţial-onirică şi pictural-ludică versificaţia modernă a Renatei Verejanu aduce pe mai pe departe cu un „Oftat închis în auz”, vorbind în propriul ei trop oximoronic copios şi oneros cu asupra de măsură, tutelat de-o cenzură alexandrină („Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi: / Vor, patru anotimpuri flămânde de mine, / Serviţi. // Istovită de anii mei, nu încap în nicio oglindă/ A celor patru zări; ca focul în lemne/ Surâd blândă. // Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz, / Nu-l goneşte nicio rugăciune, nicio sudalmă – / Preludiu confuz. // M-am răspândit ca un zbor neterminat/ Din casă în casă, din palmă în palmă – / M-am înălţat / În numele de Mamă”.

Fireşte, sunt multe piese inspirate şi originale în acest volum antologic apoteotic „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” care trădează o mare poetă existenţială filouzică, vitală, în sensul că poiezicerea este pentru Domnia Sa necesar şi ideal, un dat de a cânta/ celebra tot ce-i măreţ, frumos şi etern, dar şi de a polemiza incisiv cu existenţa contemporană, mai bine zis cu respectabilii domni contemporani aflaţi în graţiile puterii şi averii, vorba vine, de care depinde într-o mare parte/măsură mersul favorabil al lucrurilor care duc uneori din rău tot în mai rău din păcate. Poezia în atare sens este şi o chemare indirectă spre ispăşirea păcatelor socioumane secular-milenare privind nu numai criza ethosului nostru ca logos, dar şi pe cea pur filouzică / existenţială, privită de pe culmea auctorială a „Fâşiei de viaţă”, momentană şi verejaniană totalmente („N-am avut nici timp să adun măcar/ Din necazul vieţii ce e mai amar, / Şi să scot în seară dincolo de-amurg/ Mica-mi bucurie, iarăşi n-am ajuns. // N-am ştiut deloc soarta să-mi reţin, / Nu-ncăpea, sărmana, în acest veac de chin, // Îşi luase zborul către-un veac aparte – / O aripă a ei zace-n trista carte. // Nu m-am sprijinit de nicio tulpină – / Cred că ceasul meu, totuşi, o să vină, // Şi va bate calm pe acest pământ: / Poate am fost eu, poate-al meu cuvânt. // Nu ştiu cum vă pare, rece sau fierbinte, / Ţin minte atât: nicicând, el nu minte. // Deschis totdeauna spre suflet, mărinimos, / Îndureratul cuvânt stăpânit în os”).

Anume „deschiderea spre suflet” şi este caracteristica principal-principială a vitalismului versificaţiei poetei ocniţene şi citadine oricare i-ar fi racursiurile tropice şi etico-civice, polemice sau ludice. Oare nu de aci şi glasul vertical-temerar marcat de sinceritate şi de dăruirea dezinteresată vocaţiei cu care a înzestrat-o Cel de Sus („Să fii poet cu inima de ceară? / Să n-ai durerea graiului şi nici grijii de ţară?/ Să plângi planificat o viaţă întreagă – / Cu raiul sau iadul faptele-ţi te leagă?… // Decât un suflet ostenit – mai bine nicidecum. / Ochiul vostru plictisit foarfece-al meu drum./ Graiul, numai el, e soarele blajin, / Tu zborul nu-i lega şi nu-i turna venin.//Laşii, printre buze, numele-mi scrâşnesc, / Păduri învineţite răsuflă vânt de toamnă…/ Cu cinstea, cu-adevărul muşcat-am dintr-un măr, domnesc: / De-aţi şti această bucurie ce înseamnă…// Independent să se nască nu poate orişicare, / Şi-apoi n-a fost veac lingăi să nu fi avut. Dar neiertată-i crima, uitând de remuşcare, / Ei viitorul propriu de mult şi l-au vândut.”). Poemul de faţă o pune alături de colegele ei de breaslă în frunte cu Leonida Lari şi în parte de cea a distinsului înaintaş Dumitru Matcovschi, de asemenea, alesul armoniei şi echilibrului civic şi deic prin manifestul sociouman exprimat lapidar şi cu cea mai mare sinceritate. Faptul a fost remarcat de I. Druţă, I. Stavschi, V. Ladaniuc, M. Cimpoi etc. Relaţia om-societate este una alimentată de bucuria şi demnitatea de a trăi adevărul deplin dinspre inimă şi conştiinţă, dinspre omenie şi iubire de a respira cu aerul lui dumnezeiesc şi de a aspira dimpreună la acasa, la destinul nostru naţional şi nu la unul de turmă rătăcită şi asuprită. Aceasta e „Orientarea” poetei, stelei ocniţene Renata Verejanu, care-şi are, vorbind în propriul ei trop multiaspectual şi fundamental, cultural-spiritual, „Soarta zilei săpate adânc între omenie şi iubire”.

Ceea ce o delimitează net pe distinsa creatoare revolută este oralitatea firească a limbajului sui-generis, de acasă şi dozarea ideatică a mesajului, metaforismul şi civismul venind din interior, ca şi cum de la sine, întru constelarea gnostică şi crizantemică a ars poetica.

 

III. O legendă vie, cu rază de stea…

Sunt prezentul, ascult legenda

Stelelor aglomerate.

Renata Verejanu

Fără a-i fi streină realmente niciodată tenta eminamente polemică, distanţat-ironică sau pedagogică, altfel vorbind, poezia iradiantă cultivată de Renata Verejanu o înscrie printre înaintemergătoarele noastre personalităţi literare ale momentului nu fără efortul ei titanic, cu adevărat matern, şi de lider de a practica şi alte mult prea necesare activităţi culturale sau socioumane relevante dintr-o necesitate interioară apodictică, cum sunt cele legate de desfăşurarea Festivalului-Concurs Internaţional al Talentelor Lumii „Micul Prinţ”, ajuns la cea de-a nouăsprezecea ediţie, printr-un dialog cultural original dintre popoare, proiect unic în felul său în spaţiul nostru autohton şi nu numai, realizat printre altele împreună cu fiul său Dan Verejanu. Nu mai vorbim de seratele de creaţie de la licee, de la baştină, din cadrul proiectului „Microfonul Liber şi… Independent”, de la Salonul Internaţional de Carte, de la Cenaclul „Grai Matern” etc., unde dna Renata Verejanu îşi demonstrează din plin capacităţile organizatorice şi oratorice, pline de curaj, de demnitate, profesionalism şi verticalitate socioumană, de magnetism cultural-spiritual, unde poţi rosti dimpreună cu locutorul liric blagian din „Marea trecere” memorabilele cuvinte „…opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Demn de reţinut că la una din şedinţele din martie 2008 a Cenaclului „Grai Matern”, îşi va lansa cele 9 cărţi în trei volume, în culorile tricolorului. Tot aici distinsa Doamnă a Culturii îi va oferi din partea OMCT Premiul Omul Anului înaintaşului, celebrului Grigore Vieru. Renata Verejanu ca poetă, civică şi imnică, polifonică, revolută în adevăr, ca activistă literar-artistică şi cultural organizatorică devine o personalitate activă demnă de titlul de Om Emerit al Republicii Moldova, de care se învredniceşte doar pe timpul interimatului prezidenţial al Dlui Mihai Ghimpu (31 mai 2010), activităţile ei dezinteresate fiind preţuite mult prea târziu faţă de cele ale colegilor săi de breaslă. Dar mai bine mai târziu decât deloc. Pe când însă celelalte multe pe care le merită, inclusiv Ordinul Republicii şi desigur Premiul Naţional? Energia inepuizabilă a acestei onorate şi inestimabile Doamne a literelor noastre şi a culturii fără egal în viaţa cultural-spirituală a Neamului nu întotdeauna a avut priză la contemporanii săi, aceştia neluându-i în seamă eforturile constructive şi abilităţile unicale de consolidare a societăţii scriitoriceşti şi a celei civile. Să ne mai mire atunci oare faptul de ce şi-a înaintat pe timpuri candidatura la funcţia de Preşedinte de ţară? Oricum, Renata Verejanu este un nume înscris în memoria Luminii  ca o proeminentă poetă nativă marcantă pentru cultura naţională, dacă nu consilierul de taină al tuturor mutaţiilor şi festivităţilor produse în mediile literare-artistice de la noi, manifestându-se ca o legendă vie bonomă a mai multor generaţii pe care le-a iradiat cu raza ei de stea a armoniei şi a echilibrului sufletesc etico-civic şi imnic totodată, în tot ce a făcut cu multă dăruire, cu toată nestinsa ei Omenie şi Iubire faţă de tot ce-i al casei şi al duhului.

Generaţia şaptezeciştilor a avut desigur noroc de un talent rar cum este Renata Verejanu poate mai mult decât altele, deoarece distinsa creatoare, marcată fiind de universalitatea spiritului (simbolizată de cifra 4 (2+2) după Pitagora; se naşte la 22 octombrie, în plină toamnă pe-o brazdă din ţarina baştinei, de vreme ce părinţii se aflau pe atunci la muncile agricole veşnice ale câmpului…), a contribuit din plin la consolidarea generaţiilor. În felul acesta a mai încetat parcă mâncărimea între generaţii şi scriitori. Poeta ocniţeană de la Verejeni, pământeanca celebrului Emil Loteanu, cineast legendar şi poet de marcă al „Zbuciumului”, organizează mai multe serate literare de neuitat (între care lui Gheorghe Malarciuc, lui…).

Nu mai zicem de propriile ei „sărbători” la Bucureşti de trei ore sau la Chişinău, la baştină sau de lansările de carte, cum a fost cea de la şedinţa Cenaclului Grai Matern de la Biblioteca Onisifor Ghibu, unde Anatol Codru avea să mărturisească sincer că autoarea „are o poezie metaforică” şi este primul poet care seamănă cu autorul antologicului volum „Piatră de citire”…” Tot Domnia Sa avea să mai „recunoască” dealtfel că „nu a ştiut că Renata Verejanu este un mare poet”. Este o bucurie nespusă desigur, orice-am spune, pentru un scriitor chemat, când munca lui e apreciată nu de altcineva, ci de alt scriitor la fel de ales şi de talentat. Este un triumf pentru conştiinţa naţională.

Vocaţia adevărului, care pentru inima ei e „hrincă de cer”, în poezia verejaniană se împleteşte nevăzut şi iscusit, organic şi deic cu cea a lirismului propriu izvorât din trăirile adânci ale clipei şi ale sentimentului de Om al Acasei, al cetăţii. De unde şi ideea de creator, a condiţiei lui relevate în însuşi titlul antologiei splendide („Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare”), dar şi în mai multe piese ale volumului de excepţie, deoarece îmbină munca de albină-regină a Poetei cu cea de manager a scriitoarei şi a Omului de cultură, de ferment celest şi magic al vieţii socioumane. Ne referim în definitiv nu numai la „O lacrimă…”, (care alături de celebra poezie „Şi lacrima…” a lui Petru Zadnipru, a înaintaşului şi pământeanului său, se prezintă ca o piesă antologică, de mare respiraţie universală şi nu numai naţională, demnă de cea mai mare atenţie din partea cititorului. Or, zice bardul de la Sauca: „Şi lacrima-i un cântec fără nume, / Şi lacrima-i un strigăt fără glas./ Mai zicem triste cântece pe lume, / Pe lângă multe triste ce-au rămas”.

Contemporana noastră, Renata Verejanu, preluând simbolic ideea de „avere”, cântată în stil gogian de neuitatul premergător, ni se mărturiseşte astfel, fără a neglija sentimentul elegiac-tradiţional, ci imprimându-i o notă nouă şi nobilă, de continuitate: „O lacrimă… Ce fel de bogăţie?… / Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi. / O lacrimă rămasă-ntre bărbaţi/ Ca un simbol de mare omenie.// O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul/ Şi cum de moarte oare s-o salvez?/ Când ea încă nerotunjită-n văz/ O zbughi din ochii mei cu plinul. // O lacrimă din an în an purtată/ A bucurie şi a mari dureri… / Cu-o lacrimă acuma-s mai bogată), / În ea se vede ziua cea de ieri…/ O lacrimă… e cheie ori lăcată?…”. Diferite ca mesaj, ca ideaţie, piesele date se apropie prin ofranda celestă a omeniei şi prin mirajul sonor al revelaţiei divine. Aceasta se vede, se simte numai la lectura operelor poeţilor mari, a creatorilor de mare şi incontestabilă vocaţie lirică şi mistică eminamente. De aceea cei care vor citi poemele „Cuvintele mele”, „Pe un simplu deal”, „Proptele”, „Sărut nunta de aur a părinţilor mei”, „Cerul din seringă”, „Pictorul”, „Înotătoarea”, „Sorbona” (consacrată profesorului său, criticului şi prozatorului Vladimir Gusev), „Numind iubirea”, „Nopţi târzii”, „Fiecare cu statura sa”, „Nopţi albe mă adună”, „Mica mea bucurie”, „Plină de pace”, „Înţelese Europa”, „Flamenco” (Lui Federico Garsia Lorca), „Căldura Patriei”, „Zăpadă pentru bărbaţi”, „În afara iubirii”, „Amurg de soare”, „Primele cuvinte”, „Soartă atotvăzătoare”, „Să mai trăim o zi”, „Intenţii sănătoase”, „Omul-lumină”, „Dreptul la mamă”, „Cu fruntea către cer” etc., în care nemaipomenita Poetă Renata Verejanu, „omul-lumină”, „descoperă proaspete nuanţe/ În glasul fiecărui verb”, vorbind în propriul trop al Creatoarei, convinsă prin vocaţie că „Înaltul către naşterea omului prodigios coboară”, deoarece el „Pretutindeni înteţeşte fierberea şi ţine/ Un loc de intrare în nemărginire”. Locul pe care şi l-a cucerit mirifica Albină-Regină de la Verejeni în creaţie este unul aparte, dat de soarte, menit să taie cu sabia-n greşeală”. Lupta deschisă cu strâmbătăţile vieţii capătă un caracter satiric în scrisul autoarei, pana ei inspirată dând discursului o ţinută expres-polemică, necruţătoare sub toate aspectele, ca-n poemul „Gest de mulţumire”, bunăoară: „Saltă-n hohote tăcerea, / Poate cugetul meu tânăr/ Scutură vreun guturai?/ De mult chin ficatul serii/ îşi descarcă-n lume fierea. / Tu, drumeţule prin veacuri, / De la graiul meu ce vrei?…/ Când durerile aleargă/ din călcâi până în ochi, / Când dezleg fulgerul urii/ în tăcerea unei gropi/ Peste tot lingăii lumii…/ Eu nu cer să mă scuzaţi/ Ci vă scuip direct în faţă, / domnitorilor castraţi…”. Oricum, în atare cazuri versul poetei vertical-originale este unul dinamitard şi tunător. O altă piesă, şi anume cea intitulată „Drum spre adevăr”, scoate în relief însăşi condiţia umană pentru care se luptă locutorul /locutoarea ei liric/lirică („Să scoţi din inimi cea beznă adâncă?! –/ Omul care e om întuneric nu mănâncă// Iată-mă-s: potecă-fulger, dar n-o să omoare./ Trezi-vă-va la luptă hrinca de pâine, pelinul…/ Nesomnul ciopleşte veac nou peste zare/ Şi arde în suflete paşnic căminul”). Poeta e conştientă de vocaţia cu care a înzestrat-o Natura/ Providenţa, de aceea consimte că pentru Domnia Sa „cântecul” neîndoios este ca pentru orice creator în lege o „osândă”. (Ion Druţă, printre altele, are un atare titlu de carte sugestiv-polemic, în sensul nobil al cuvântului – „Osânda căutării”.).

Starea totală sau „matinală” dintre trezie şi vis este una deloc romantică, ea developează din interior dispoziţiile de lucru ale locutorului ei meditativ-liric privit prin „ceaţa” „panoramei” cunoaşterii de sine şi de lume, trecută iniţialmente prin „indiferenţă”, prin „ura vreunei femei”, apoi prin „înjurătura oprită în gât” şi finalmente prin „Culoarea-i oricând preferată: / Palidul şters – sunet răguşit” („Câteodată în vis i se arată/ Cum că nu e mort, ci ar fi trăit”). Este în poiezicerile Dnei Renata Verejanu, care e „însuşi zborul”, un dor necontenit, o sete inepuizabilă de sine dinspre adevărul întreg. O dovadă elocventă în acest sens ne poate servi şi piesa „Ploi devremi”, dealtfel scrisă, ca mai toate poeziile autoarei de la persoana întâia, explorând trăirile adânci ale eului, paralel şi totodată interdependent cu cele ale firii, faţă de care creatoarea manifestă întotdeauna o dragoste aparte („În clocotul ploilor devremi / Eu am răzbit cu gândurile toate. / Zadarnic încerci c-un fulger să mă chemi/ Din acest refugiu nici timpul nu mă scoate. /Rămân în ploi, şi hohotul le-ascultă / Când peste lume se repăd torente, / Fiecare strop îmi este ca un scut, / Şi fraze fără sens nu-mi urcă în ureche. / Iar ploile îşi ţin discursul, ţin…/ Căci despre viaţă ştiu să tot vorbească. / În vorba lor eu sângele îmi alin, / Când inima de tristeţe începe să bolească. // Dar dacă ploaia ţine drum spre grâne, / Spre casa unde-n leagăn prunci visează – /Durerea sângelui eu o retrag din vine,/ Şi inima e mândră că anume ea veghează, / De parcă-i sănătoasă şi fără nicio rană, / Şi-n lume nu-i de ce să te mai temi …// Mă simt câteodată că-s orfană/ De ploile acestea prea devremi”). Frumuseţea firească şi luminiscentă în acelaşi rând a tropilor, suprapusă pe supleţea ideatică a căutărilor, dă naştere acelui echilibru sufletesc, psihologic care şi face accesibilă calea spre armonie, spre dialogul intim cu firea, cu întreaga creaţie divină a Celui de Sus prin intermediul „ploilor devremi”.

IV. Între echilibrism şi vizionarism

Sunt molecula ce-a respiră mileniul trei.

Renata Verejanu

Poezia este ofranda celestă a Poetei pe care o dăruie alor săi de decenii la rând cu aceeaşi sete nestinsă, neînvinsă de nicio vicisitudine existenţială. Mai aproape ca toate de inima Creatoarei a fost şi este întotdeauna în pofida tuturor circumstanţelor  mai mult sau mai puţin prielnice activităţii sale literare de un ordin sau altul. De la poezie la cântec versurile Dumneaei au avut acel dar vital şi imaginar al cuvintelor de a ne purta pe urmele de foc interior şi de noroc omenesc ale personajului ei liric (alias ale autoarei…) înaripat de duhul zborului şi de chemarea de a înălţa şi de a celebra ideea de Om şi de Adevăr, de a ne contopi firesc cu însăşi imaginea de trăire dinspre tot ce-i frumos şi netrecător. Deceniile de activitate fructuoasă şi generoasă cristalizate în scrierile ce i-au marcat destinul au relevat în fond atât făgaşurile liricii etico-civice, practicare de autoare dintr-o chemare de acasă, de sus şi de jos, în speranţa unei manifestări fireşti evolutive pe măsura eforturilor intelectuale şi literar-artistice cu de la sine putere. Mai mult, de la volumul de debut din 1975 „Până la dragoste” la antologia de autor „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare” (2012) Renata Verejanu, care a cunoscut prin publicaţiile în alte limbi europene şi din spaţiul exsovietic de altădată, din secolul al XX-lea, o nouă ascensiune în prodigioasa ei activitate scriitoricească propriu-zisă, se evidenţiază ca o individualitate distinctă în peisajul literelor noastre. Este meritul Domniei Sale ca a ştiut să-şi organizeze astfel modul de viaţă şi de activităţi diverse, să-şi consacre întregul talent cu vârf şi îndesat prin promovarea inspirată a altor autori, modele, forme literare care într-un fel au dat strălucirea cuvenită tabloului general al unui segment mai mare sau mai mic din cadrul sociocultural şi existenţial al momentului absolut dezinteresat, ci doar din simplul motiv de a spori în arealul moldovenesc/românesc necesitatea ideii de noi pe nou, dintr-o perspectivă superioară şi multilaterală a cunoaşterii angajate de sine şi de lume, de poezie şi adevăr, idee care a prins şi continuă s-o preocupe mereu pe scriitoare şi mai departe. Se vede că acesta i-a fost dat
să-i fie datul. Poezia a devenit viaţa ei interioară şi de toate zilele. Născută la hotarul dintre balanţă, echilibrism, şi scorpion, vizionarism, întreaga viaţă distinsa creatoare a căutat să-şi bucure contemporanii din puţinul ei mult cu ofranda celestă a Poeziei sau cu magia revelaţiei pe care le poartă în sânge şi a căror prezenţă o simţim de la carte la carte în tot ce a scris şi a editat pe cont propriu întru binele nostru al tuturora, al creşterii sufleteşti, spirituale („Cu ce-s de vină, / Ziduri dărâmate, de ce-mi mâncaţi umbra / Lăsată de lumină?.../ Să mă sărăciţi spiritual?! / Un alt soare în ochi a răsărit, / Zidule brutal”).

Tăria de caracter a locutorului liric verejanian de „a nu se supune gândului rău”, de a se împotrivi tenace indiferenţei („Nepăsare, nu mi te da cu împrumut. /…/ Degetele lungi şi darnice mi s-au născut / Să crească bucuria omenească”), „Zidului pe nume  mită” („Mită  un scaun în prezidiu. / Mită  un trust industrial, / O noapte în doi, ba şi un piedestal”), contribuie în fond la cristalizarea unor atitudini poetice/auctoriale net superioare scriitorilor de tot soiul, de vreme ce ei „au condeie”, vorba lui Arghezi: „Poetul nu vrea să moară, şi eu nu mă mir. / Teribilă artă  întruna să aduni: / Pietre  pe zid, pe burtă  grăsime, / Pe suflet  tăciuni…”. Or, „zidul-oglindă” care focalizează şi trădează toate racilele vremurilor noastre este unul înspăimântător. Şi poate fi demolat doar prin omenie şi armonie, prin dăruire dezinteresată, printr-un mare curaj şi echilibrism sufletesc, dumnezeiesc printr-un dar foarte rar care se numeşte vizionarism, contaminat de cultul Luminii, Soarelui, cult care ridică poezia Renatei Verejanu la rang de trăire originală dacapo al fine. Nu zadarnic înaintaşul Em. Bucov remarca în cuvântul înainte la placheta lirică de debut a poetei că „autoarea, deşi e la prima cărţulie, totuşi e originală. Originalitatea, sublinia Domnia Sa, e autenticitate, e expresia propriilor tale structuri sufleteşti”. Un elogiu mai elocvent greu de presupus la început de cale, de carieră literară. Har Domnului că Em. Bucov a avut întotdeauna acest simţ înnăscut al măsurii, al frumosului şi l-a susţinut cu brio ori de câte ori a fost nevoie. Este cazul poeţilor P. Zadnipru, L. Lari, R. Verejanu etc. pe care i-a sprijinit sufleteşte, binecuvântându-le dreptul la creaţie, la cuvintele inspirate. Din 1975 până în 2012 scrisul poetei noastre s-a îmbogăţit de nespus. Dar ceea ce a contribuit incomensurabil la consolidarea lui etico-civică şi metaforică a fost şi este sentimentul demnităţii umane, verticalităţii lui echilibrate şi expresiv-armonioase. De aceea „versul ei, ca un sfredel, zidul dărâmă”, zidul „gândului rău”, zidul „mitei”, zidul „nepăsării”, zidul „modei” ce „sufletul i-a sărăcit”, i-a complicat „Existenţa, unic alfabet”. „Ce popor? O! Zidul vieţii / O să-l treacă? Cum să înveţe / Când cu inima îs orbi…” se întreabă aidoma unui mistic personajul reflexiv-liric verejanian, plin de compătimire faţă de semenii săi îngenuncheaţi de zidul fatal al sorţii, în vreme ce „Necinstea singură ospătează la masă”, iar „Adevărul” rămâne „negrăit”: De unde şi chemarea: „Degeaba de unul singur m-am izbit în zid”/ N-a rămas pe faţa-i nici urmă de rid”, conchide locutorul liric al poemului „Zidul”, convins că „l-a căpătâiu-i Revoluţia rămâne să steie”.

Însăşi formula magică şi mistică de adresare a sosiei lirice verejaniene către viaţă este una pe potriva armoniei poetei, echilibrului ei sufletesc, firii ei dedate omeniei, ofrandei celeste a poeziei sau magiei revelaţiei („Ah, cum ea-şi chema pe călăi / Să sorbi tot veninul din ei, / Să-i fac foarte buni pe toţi… / Nu mai vreau morţi, neam plin de morţi”). Ruga către trădători de asemenea divulgă un poet al omeniei şi al balanţei spirituale, menită a salva, îndruma şi lumina neamul şi nu a-l arunca în sorbul dezastrului („Ah, rog trădătorul conştient: / Nu vinde iubirea, nu vreau popor impotent, / Nu vreau pe zare cetăţi de cenuşă  / cuvinte otrăvite are dorul în guşă. //…// Ah, semenilor, atât de lacomi, ah! / Cum v-aş pălmui îndelung, / Cu şirul neamului meu de valah…/ Minute pentru voi nu-mi ajung”).

Alte piese „semănând idei umaniste” şi emanând „energia iubirii”, între care:  „Colind de la mama”, „O viaţă în taxi” („Că ai avut parte de sex şi comerţ./ Şi nu ai avut noroc să cunoşti iubirea”); „Concurs de tăcere” (Academicianului Mihai Cimpoi); „Verbul trăiesc”, „Sfintele Paşti şi îndrăgostiţii”, „Sacrificarea”; „Meritul tău”; „Metafora economisită”; „Aleea crinilor în floare” (în care „râde durerea”); „Destin”, „Copilul meu dintâi”, „Provocaţi-mă să devin genială”, „Dorul”, „Intru în viaţă”, „Ore întârziate” („Ce să zic, ore-ntârziate?/ Soarta mea nu ţine de voi. / Măcinaţi întruna, mori stricate, /  Nu făină faceţi, ci numai gunoi”); „Uşile sorţii”; „Veghez viaţa” („O taină în firimituri nu se împarte; / Văzduhul în ceruri e fără hotare”); „Respiraţia moleculei”; „Triunghiul Bermudelor”; „Noţiune de zâmbet” („…un zâmbet de poet / Te-a bucurat sau… omorât încet…”); „Nu fac schimb” („Spre nenorocul meu, mi-i dat să intuiesc / Prea marele noroc frumos ca să trăiesc”); „Bucuroasă că ard de un veac”; „Noţiune de neam” („O fi fiind mai bun traiul undeva, în apus, / Dar nu schimb pe-un val, / Nici pe-un ocean  roua dimineţii”); „Balansoar”; „Teze la o conferinţă” etc., etc.) confirmă pe de-a-ntregul talentul poetei ce şi-a dăruit toată viaţa cuvintelor, ofrandelor celeste zi de zi, an de an, decenii la rând cu toată ardoarea vocaţiei” plină de mirare şi de mirajul indescriptibil al revelaţiei. Harul de poetă şi de eseistă, de editoare şi de cenaclistă etc. îl denotă întreaga ei activitate efervescentă  de la A la Z pe parcursul a patru decenii în cinstea literelor române şi a triumfului ideii de poezie şi omenie, de iubire şi trăire plenară, armonioasă şi vizionară în Cuvânt, în cea mai mare comoară a Neamului şi a Nemuririi.

Poezia, oricum, pentru Renata Verejanu, pentru poeta aleasă a Verejenilor ocniţeni/soroceni este şi luptă, şi muncă, şi speranţă, şi credinţă, şi cinste, şi dăruire, şi mai ales iubire. Odată, întâlnindu-se cu legendarul poet-luptător al fiinţei noastre naţionale Grigore Vieru, autorul volumului „Fiindcă iubesc” maestrul o întreabă oftând din greu ca orice creator ce duce povara Neamului în văzul tuturor: „– Renata dragă, ce mai faci?...”, la care întotdeauna verticala Renata Verejanu îi răspund de neînchipuit de simplu şi de inspirat, luându-i ca şi cum o piatră de pe inimă, atât de fantastic, de genial sună răspunsul comprimat într-un singur cuvânt – polifonic şi rapsodic, imnic şi psalmic, gnomic şi mistic totalmente: „Iubesc!!!...”

După o pauză de uşurare sufletească îndelungă, marcată de mirare de asemenea genială, clasicul nostru modern schiţă un zâmbet fin şi larg totodată, clătinându-se parcă aidoma unui catarg oprit locului de vâltoarea cerească a Cuvântului („Iubesc!!!...”) şi adunând aerul din juru-i întru a rosti ca şi cum o binecuvântare („Bun de editat!”, bunăoară, manuscrisul autoarei în cauză, pe care întotdeauna a susţi-nut-o, vorbind cu dragoste de poezia ei bărbătească, metaforică şi curajoasă, verticală şi originală…), apoi o cuprinse părinteşte silabisind asemenea unui apostol: „– Draga mea, în sfârşit am întâlnit Omul care face în viaţa lui ceea ce trebuie să facă!!!...”. Desigur, este un caz care ne pune în faţă o poetă rară şi temerară, trimisă din tărie şi armonie, o luptătoare de amiază şi o pavăză a Cuvântului, care nu se vrea „nici rob, nici împărat”, ci doar solie a Iubirii,  a ofrandei celeste a Poeziei, a magiei revelaţiei, care le aminteşte celor pe care-i stigmatizează că „Veni-va cărarea la viaţă să vă cheme – / doar că Durata ei trece prin infern”.

Poetă de destin şi de vocaţie armonios-vizionară, Renata Verejanu, ca şi orice „poet mare şi neapreciat la Chişinău” (Ion Druţă) al Neamului „E o necesitate a acestui popor, / E o întâmplare a acestei vieţi”, vorbind în propriii săi tropi caracterizând esenţialmente destinul eminescian „erupt din unica înflorire a bucuriei”. De aceea şi zice ea pe un ton mucalit: „Nu-s femeia, ci ziua în care trăieşti tânăr şi cinstit”; „Nu sorbi văzduhul fără nicio felie de soare”; „Împodobeşte-ţi destinul cu avuţia iubirii”. Citiţi-o aşadar pe Renata Verejanu şi o să vă pătrundeţi numaidecât de necesitatea ideii de a fi şi de a iubi. Poezia Domniei Sale e toată de la un capăt la altul o ofrandă a omeniei şi a iubirii celeste şi oneste, originală în totul ei tot de acasă.

Tudor Palladi
 

O generaţie completă

Renata Verejanu a sfidat proletcultiştii din literatură, care şi-au zis post-,  pre-, neo- ş.a., spre deosebire de aceştia, poeta cultivând modernitatea poemului. Poemele ei tradiţionaliste sunt moderne. Modernitatea sa vine din îmblânzirea formelor clasice.

Cărţile Renatei Verejanu creează imaginea unui scriitor dinamic, divers, viu. Poeta n-a făcut poezie din pervertirea limbii, nici din profanare de sacru, nici din înjurături, cum venise moda. Ea n-a colaborat cu diavolul roşu. Dar nici cu cel de alte culori.

Renata Verejanu n-a abandonat versul, în aceste vremi de cumpănă pentru poezie, ci a scris, a editat, a popularizat, a trăit poezia.

Poeta s-a lăsat privită de cuvinte, pe care le-a văzut în mişcare. S-a lăsat citită de propriile cărţi, simplitatea cuvintelor atrăgând profunzimi de sens.
Ea s-a găsit pe sine însăşi, prin copii (editarea revistei „Micul Prinţ”), prin colegi, prin poeţi, prin cărţi, prin participare la evenimente culturale şi nu numai.

Cu Renata Verejanu, noi, şaptezeciştii literaturii basarabene, devenim o generaţie completă.                                                        acad. Nicolae Dabija